Menu

Am auzit zilele acestea la radio ceva care parea a fi o stire fantastica: posibilitatea de a se crea 4000 de locuri de munca in industria cinematografica. Un lucru admirabil, as spune…., daca acest lucru s-ar face natural, prin cresterea organica a industriei.
Din pacte nu este asa. Stirea completa era ca acest lucru ar putea fi posibil daca statul ar da facilitati fiscale celor care investesc in industria cinematografica….. Si aici mi s-a ridicat spranceana
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului treaba asta cu locurile de munca dar eu, ca un umil cetatean care platesc taxe de cand ma stiu, fraier antreprenor, ma simt putin lezat de faptul ca nu am primit in viata mea vreun ajutor oarecare, nici nu l-am cerut, dar am platit milioane de euro taxe.
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului problema somajului dar, in Bucursti si nu numai, cred ca somajul este negativ….., adica nevoia de forta de munca este mare. Poate ca statistic lucrurile nu stau asa dar cand nu primesti nici un CV indiferent pentru ce post ai liber, inseamna ca nu mai sunt oameni care sa vrea sa munceasca ca: ospatari, bucatari, barmani, etc. si poate cineva crede ca este o problema punctuala…nope
Astazi cineva mi se plagea ca oamenii nu mai vin in fabrica si ca au zeci de posturi neocupate. Soferii de pe masinile de distributie pleaca in Anglia de la o zi la alta. O prietena din provincie a cautat saptamani in sir oameni care sa lucreze la masinile de cusut. Intre colegii mei din industrie nu stiu pe nimeni care sa aiba schema de personal completa.
Si atunci, cand in tara asta nimeni nu mai munceste, toata lumea pleaca afara la munca ( satula printre altele si de lipsa de viitor de aici ), cand cei inregistrati ca someri prefera sa traiasca din ajutor, cum poti sa mai dai acest ajutor ( platit apropo din taxele mele ), cum poti sa te bucuri ca mai creezi 4000 de locuri de munca…..?
Eu nu as mai plati ajutor de somaj si nu as da facilitati fiscale pentru creerea de locuri de munca. As da pentru investitii de durata care imi aduc plusvaloare ca si tara. Si sa nu se supere nimeni din aceasta tara de manageri…, industria ospitalitatii are neocupate peste 4000 de locuri de munca astazi. Scuze, cred ca am gresit…. 40 000.
Si hai sa mai si spunem lucrurilor pe nume…..

Ne aducem cu totii aminte de Alain Delon cum isi aprindea tacticos o tigara. Ne aducem aminte de multi alti mari actori, cantareti, scriitori sau alte personalitati ale vietii publice fotografiati sau filmati cu tigara in mana, gest care mai degraba exprima eleganta.

Am spus-o de nenumarate ori, nu fumez, nu am fumat niciodata dar daca as fi facut-o ar fi fost pentru socializarea pe care o catalizeaza tigara, pentru gestul in sine sau poate, pentru savoare. Nu stiu…, nu am fumat.

Daca intrebi astazi un copil daca se fumeaza la el in scoala, raspunsul va fi pozitiv. Hai sa lasam vrajeala si sa recunoastem asta.. Astazi, ca si acum 30 de ani, in scolile din Romania se fumeaza. Daca scoala de acum este mai buna sau mai putin buna decat cea de pe vremea mea nu stiu ( probabil mai proasta dar nu acesta este subiectul ), dar ceea ce stiu este ca acest fapt nu s-a schimbat. Poate ca acum in plus se mai fumeaza si altceva decat clasicele tigari. Suntem o tara cu un procent mai mare de fumatori in raport cu alte tari si cred ca este foarte grav faptul ca se fumeaza in randul copiilor. Pentru ca de aici incepe. Numarul celor care se apuca de fumat la 30 de ani este insignifiant, dar numarul celor care se apuca la pubertate sau adolescenta este covarsitor. Oare isi pune cineva intrebarea de ce se apuca un copil de 12 ani sau mai mult de fumat ?

Incepand cu data de 16 martie fumatul in restaurantele din Romania este interzis. Nu doar in restaurante ci in toate spatiile publice: scoli, institutii ale statului, chiar si in statia de autobuz care este acoperita si are 2 pereti. Un lucru bun zic unii, un lucru ipocrit zic altii ( a se citi eu ), cert este ca ne-am mai aliniat unei directive europene. Suntem europeni, suntem niste baterii europene din Matrix…..:).

Restaurantele, oile negre ale economiei romanesti au mai primit o reglementare, si pare ca legea doar de restaurante se ocupa: ANAF, ISU, tigari si ce naiba o mai fi, toate trebuie sa reglementeze modul in care functionam.

Ma gandesc, stand cu un pahar de vin in fata, ca alcoolul provoaca cred, mai multe probleme de sanatate decat tigarile. Este drept ca daca este consumat in exces. Cica un pahar de vin la masa este benefic pentru sanatate. Adica sa bei cu masura…. Dar care este masura standard ? Si la tigari este acelasi efect daca fumezi doar o tigara ?
Nu stiu cum este in strainatate dar cred ca astazi in Romania ( atentie, este doar o parere personala ) alimentatia de doi bani provoaca mai multe probleme de sanatate decat alcoolul si tutunul la un loc. Facem niste studii despre cata carne mai este in salam sau despre cat lapte mai contine branza ?
Dar in fine, sa ne intoarcem la tigari, sa mergem inainte pentru ca vorba aceea:” unde’i lege, nu’i tocmeala ! “

Permisiunea de a fuma in restaurant se amendeaza cu 5 000 ron prima data si la a doua abatere cu 15 000 ron si inchiderea restaurantului. Toti te ameninta mai devreme sau mai tarziu cu asta. Sa mor daca am vazut amenintari de inchidere la altceva indiferent de situatie ( ex: toxiinfectie alimentara la hypermarket si exemplele pot continua…:) ). Dar cum ziceam oaie neagra….
Nu conteaza ca la restaurant vii din proprie initiativa, adult fiind, nu conteaza latura sociala fara de care societatea la noi sau oriunde nu poate exista, nu conteaza implicarea in economia nationala. Nu: restaurantul trebuie sa fie exemplul rau.

In acelasi timp, scoala este, se presupune, o institutie de educatie, in care eu adult imi dau in grija copilul meu cu gandul ca niste dascali isi fac meseria. Copilul meu si al altora se presupune ca merge la scoala sa invete. Sa fumeze in toalete ? Ups… Asta am vrut sa spun ? Cam da prieteni. Nu vorbesc de altele. Ma refer la un subiect odata ca sa nu amestecam lucrurile. In scolile din toata lumea se fumeaza, sunt spatii publice si totusi cei care dau aceste legi nu se preocupa de acest fapt.

Sa inteleg ca se va inchide vreo scoala pentru ca niste copii fumeaza ? Vor incepe campaniile de verificare a aplicarii legii in scoli ? Si vom avea reactii ? Va fi amendat copilul ? E minor. Profesorul ? Din ce salariu ? Pentru ca daca da, eu am sa incurajez tinerii sa fumeze, doar se revolutioneaza cu adevarat sistemul de invatamant.
Si asa, la sfarsit, daca va imaginati ca scrisul asta este despre fumat sau despre invatamant atunci va inselati: este despre ipocrizia unei legi si a unui sistem

Ziua a inceput cu panica. Nu im gaseam leucoplastul si evident ca nu aveam cum sa-mi blindez talpile. Reusisem sa ii explic proprietarului restaurantului din pensiunea unde dormisem  ca avem nevoie de un cutit, si cand a inteles a exclamat: “ ah cutitos ! “. Nu stiu cum se scrie dar cand am auzit cum se pronunta am inceput sa rad de eforturile facute in ultimile 5 minute, cat am baut o cafea, de a explica ce nevoie aveam . Imi trebuia cutitul ca sa tai leucoplastul. Si reajuns in camera, leucoplastul lipsea cu desavarsire. Am pus pe pat toata punga cu farmaceutice si am inceput sa ma gandesc cum fac. In 10 minute, eram gata de drum: am folosit plasturii. Compeed pe post de leucoplast. Aveam un tonus extraordinar, ziua era superba. Am platit la pensiune, noroc ca aveam bani cash la mine pentru ca altfel era cu suparare si iata-ma pe drum. Ora 8 fara ceva….

 

Primii km parca zburam. Niciodata in toate acele zile nu m-am ai simtit asa de bine. Si rucsacul parea mai usor. Mai aveam 28 de km si faceam calcule ca pana la 1. 30, daca nu ma opresc ii fac, apoi pana la 2…. Ma simteam de neoprit…..:) Dupa cateva sute de metri mi-am data seama ca imi uitasem sapca in camera. Nu m-am mai intors…, voi merge pe la umbra si oricum ajung inainte de caldura mare de dupa amiaza. Mi-am amintit atunci tot ceea ce uitasem intr-un fel sau altul, pe undeva pe traseu. Camino avea pretul lui, pe care il plateai cateodata fara sa stii. Ochelarii de soare, un tricou, stick-ul de selfie, sapca. Cred ca de asta era rucsacul mai usor.

 

Plimbarea de astazi a fost deasemenea usoara. Primii 10 km i-am facut mai repede decat ma asteptam. In mai putin de doua ore. In loc sa ma opresc sa ma odihnesc am zis ca acum este momentul sa trag. Picioarele erau in forma excelenta, nimic nu ma durea. Daca seara ma culcasem cu o mica mustrare de constiinta, dimineata, la tonusul cu care m-am trezit, nimic nu mai exista. De la km 15, a inceput urcusul. Nu greu, dar lung. Asta m-a incetinit…, destul de mult. La 12.30, nu am mai putut si, m-am oprit la o carciumioara sa mananc ceva si sa ma odihnesc putin. Mai aveam 8 km. eram in suburbiile orasului. Drumul era prin acelasi parc ca si in zilele precedente. Totul verde, case care incepusera sa fie mai ingrijite, baruri sau restaurante pentru pelerini peste tot. Si multi, multi calatori. Pe jos sau pe bicicleta. Adevarul, nu stiu daca am mai spus asta, este ca de la Sarria crescuse exponential numarul pelerinilor. Sarria era ultimul punct de unde trebuia sa pleci in pelerinaj pentru a obtine Compostela. Mi-am mancat deja clasica caldo gallega, am baut un ceai cald si inapoi la drum. Uimitor, tonusul nu disparuse si picioarele nu dadeau semne de oboseala.

 

La 14.15 – 14.20, am intrat in Santiago. Eram fericit. Dar totusi, pana la catedrala mai era ceva de mers. Vreo 40 de minute. Ma uitam la lumea pe langa care treceam si unii nici nu ne vedeau. Zic ca nu ne vedeau pentru ca din 10 in 10 metri era macar un om cu rucsacul in spate daca nu un grup. Erau atat de obisnuiti cu prezenta noastra incat nu mai insemnam nimic. Neplacut sentiment.

 

Drumul prin orasul nou nu mi-a zis nimic. Incet incet am intrat in orasul vechi, stradutele au devenit mai inghesuite, cladirile mai din alte timpuri si, intr-un final am ajuns la catedrala. Poate ca asteptarile mele erau ca cineva sa te preia, sa te ghidoneze, sa-ti spuna ce sa faci mai departe si, cand colo…, nimic. Am mers 300 de km si gata…, s-a terminat si nimeni nu imi zice nimic. Eram derutat. In piata mare din fata catedralei nimic altceva decat o schela enorma.

IMG-20150526-WA0007 IMG-20150526-WA0008

M-am invartit, am intrebat pe unde se intra in catedrala, am aflat ca prin lateral, am ocolit din nou catedrala si am ajuns unde mai fusesem. M-am asezat pe trepte si am stat sa ma uit in jur. Am observat cativa oameni pe care ii mai vazusem pe drum. Ne-am zambit si am inteles ca nimeni din exterior nu trebuie sa-ti spuna ceva bun…, tu, cu toti ceilalti cu care te-ai vazut pe drum iti vei spune. Atunci m-am linistit. Am vazut pe un geam scris mare “ storage luggage “, pt 2 euro mi-am lasat rucsacul acolo si am plecat sa ma plimb. Catedrala este impresionanta cu “ botafumeiro “ agatata de franghii deasupra altarului. Nu am vazut-o functionand, nu stiu daca am scris corect dar nu conteaza. Nu vizitez multe biserici dar aceasta merita vizitata.

IMG-20150526-WA0000 IMG-20150526-WA0003 IMG-20150526-WA0001

Am iesit, mi-am luat o apa si am plecat sa-mi iau Compostela. Aici a aparut o mare deceptie. Am stat 2 ore la coada. Toata lumea era indignata. Evident ca la coada te intalneai cu toti. Majoritatea cu care am vorbit vroiau sa mearga la Finisterre, la capatul pamantului. Asta insemna inca 80 de km. initial nu intelegeam de ce sa mai mergi inca 80 km pe jos, dupa ce ai facut deja 800 sau, in cazul Jesicai si a altora, mult mai mult. Motivul era simplu. Mersul devenise parte din noi. Dupa ce zile in sir te-ai trezit dimineata cu gandul sa faci km, dupa ce ai tras atatea zile de tine, cand s-a terminat.., parca nu mai ai sens… Si atunci iti trebuie inca niste zile de mers…, pentru ca creierul sa poata intelege ca ai ajuns la capat. Pentru a te bucura pe deplin. Sau asta am inteles eu….:)

 

Orasul vechi era frumos. Stradutele pline de magazinase si de carciumioare care mai de care mai prietenoase. Animatie, mancare buna, toata lumea facea poze, cladiri frumoase, veselie. Toata lumea radea. Nu mai exista oboseala, era doar zambet. Din cand in cand, te mai intalneai cu cineva, te luai in brate, te pupai si mergeai mai departe. Toata lumea intreba de toata lumea.

 

Aveam hainele murdare si nu mai aveam chef sa spal nimic. Mi-am cumparat o pereche de blugi, niste tenisi si o camasa si am iesit sa mananc ceva. Si sa ma plimb.  Peste si fructe de mare. Dupa care am cazut lat…, oboseala ma ajungea din urma.

 

Inainte sa ma duc sa mananc, am intrat din nou in catedrala. Era slujba de seara. Catedrala plina ochi. O calugarita a inceput sa cante cantece de adoratie si, trebuie sa recunosc ca avea o voce de invidiat. Chiar daca nu aveam voie sa integistram nimic, am inregistrat un cantec. Am avut sentimentul ca il mai auzisem undeva, in finalul filmului care m-a determinat sa ajung aici: “ the Way “ cu Martin Sheen.

 

A doua zi la slujba de la ora 12, au fost pomeniti toti pelerinii care ajunsesera pana atunci. Deci si eu. Nu cu nume, pentru ca era imposibil sa  repeti  numele a catorva sute, daca nu mii de oameni care ajung zilnic in Santiago, dar cu numele tarii de unde au venit, precum si locul de unde au inceput pelerinajul. Frumos. Am realiazat atunci ca, poate aceasta catedrala este cea mai plina catedrala pe care o are comunitatea crestina. Zilnic, aici sunt cel putin 2 slujbe, la care catedrala este plina ochi. Chiar daca cei care intra sunt mereu altii, totusi aici biserica are unul dintre cele mai stranse contacte cu credinciosii sai. Si nu numai pentru ca daca stau acum si ma gandesc, Camino nu mai este demult despre religie. Camino pot spune ca a devenit o religie in sine. Si cum sa nu fie asa cand sunt zeci de milioane de oameni care au strabatut drumul in timp, oameni de toate culorile Pamantului si din toate religiile acestuia.

 

IMG-20150526-WA0018Am inchiriat o masina si am plecat spre Finistere. Cel putin asa era intentia. Am intrebat la agentie care este directia, apoi int-o benzinarie si, primul indicator care mi-a iesit in cale a fost cel de Muxia. La naiba cu Finistere….:). A meritat toti banii. Am ajuns in locul in care se termina filmul de mai sus si, am descoperit un loc incarcat de atata energie incat nu imi mai venea sa plec. Biserica din film arsese un an mai tarziu dar una noua ii luase locul intre timp. Am stat pe pietre, m-a batut vantul si m-am bucurat ca sunt acolo.

 

Seara, am mancat peste si alte fructe de mare, foarte bune, am baut un pahar de vin si, tarziu, urandu-I lui Cristiano “ happy birthday “ am aflat barul in care era, o straduta mai departe fata de locul unde mancam eu. Ne-am salutat, fiecare isi cumpara de baut, atmosfera misto, lume cunoscuta deja…., nu stiu ce au facut pana dimineata, eu la ora 1 eram la nani.

 

Deja El Camino se terminase. Organismul isi cerea orele de somn pentru a se reface dar, inainte sa adorm m-am adus aminte ca, stand pe pietre la Muxia, am spus: La revedere El Camino.

Astazi m-am plimbat prin parc. Stiu ca suna usor tupeist dar fata de ceea ce m-a asteptam, a fost o plimbare in parc. Herastrau si Muzeul satului la un loc, pana faci vreo 37 de km. pentru ca astazi m-am intrecut pe mine, avand in vedere ranile pe care le aveam. Nu a fost usor dar, ranile au fost bine badijonate, traseul nu a fost nici pe departe “ legs breaker “ asa cum il descri site-urile si psihicul meu a fost la cote maxime. Determinarea este importanta si, este a multa oara cand imi dau seama de asta.

 

Am plecat din Palace del Rei dimineata, dupa o cafea bauta in fuga. Nu am mai folosit nici un plasture tip Compeed, pentru ca deja imi faceau rau, voi povesti in alta parte problema asta, ci numai comprese sterile si leucoplast. Picioarele tineau, psihicul si mai si, asa ca am luat-o pe drumul iadului…, cand colo, o plimbare in parc. Faptul ca incepand cu Sarria numarul celor care vin pe El Camino creste exponential si faptul ca ei nu pot compara alte etape din spate cu ceea ce este de parcurs, plus faptul ca Sarria – Santiago este impartita pe orase nu pe km, ii face pe oameni sa parcurga etape de cate 20 km pe zi si dintr-o data, 28. Asta si usoarele pante in sus sau in jos i-au facut pe multi sa numeasca aceasta plimbare in parc “ legs breaker “. Comparatia cu plimbarea in parc nu vine numai din latimea aleei ci si din multimea de carciumioare, faptul ca esti peste tot inconjurat de verde, treci prin tot felul de satuce unde dai peste toate miresmele satulu si, in acelasi timp, este plin de lume. Este ca pe bulevard. Km intregi de oameni. Si bornele care iti spun in continuare cat si cum mergi. Pe la 10 am luat un mic dejun consistent, sandwich, croisant cu unt si gem si ceai. Croissantul spaniol este facut parca la misto fata de cel francez. Mare cat o zi de post, nu la fel de fraged dar parca pentru a aduce aminte francezilor ca acest produs mandria lor este nascut la Viena pentru a celebra o mare victorie impotriva otomanilor. La spanioli mananci o semiluna nu un croissant. Pentu asta trebuie sa mergi la Paris…, sau la Bucuresti.

 

Dupa micul dejun am realizat un fapt ingrijorator. Nu mai puteam merge. Picioarele, obosite fiind, mergeau din ce in ce mai incet. Oricat incercam sa le fortez. Atunci am decis sa nu ma mai opresc. Stiam ca daca ma opresc, ma opresc. Realizasem asta. Sau merg cu 2 km pe ora…, ceea ce era jignitor. Am decis sa nu ma mai opresc sa mananc, sau sa stau mai mult de cateva minute. Zis si facut si iata-ma luptandu-ma cu km. La cel cu nr 50, in loc de borna am dat de un magazin. Bine si asa. Borna era mai incolo putin,  atat de inscriptionata ca nu se mai vedeau km pe ea. La un moment dat, chiar daca aleile erau bune de mers, mi s- a parut o idee mai buna sa merg pe strada. Strada si cu drumul pelerinului se intersectau din cand in cand, in rest fiecare vazandu-si drumul. Avantajul era terenul plat pe care calca talpa, pentru mine o binecuvantare. Culmea este ca am iesit in fata unora care mergeau mult mai repede de cat mine. Imi aduc aminte cu placere de figura uimita a unei perechi mama fiica, frantuzoaice, cand m-au vazut stand si band un pahar de fresh, ele fiind putin in fata mea cand ne-am despartit.

 

IMG-20150521-WA0011Chiar daca fiecare pelerin are drumul lui personal si viteza lui, nu ai cum sa nu intri intr-un soi de competitie cu cei din jurul tau. Te ajuta sa-ti mentii ritmul: m-a depasit pustiul ala, sau mosul ala uite ce repede merge, eu ce naiba am ?. Esti singur si iti trec prin minte si altceva in afara de poezii….:)

 

Melide a fost un orasel in care m-am oprit sa-mi iau doua banane. Nu sunt un mare consumator dar la drum sunt bune. Pana la masa de seara, ele si fresh-ul de portocale mi-au fost suport. Povestind asta, multi au spus ca sunt nebun dar eu stiu ca daca as fi oprit sa mananc, m-ar fi luat lenea si m-as fi oprit sau as fi incetinit mult. Asa, am pacalit foamea si gata. Despre Orasel nu prea am ce sa zi…, un soi de Mizil….:)

 

Drumul de astazi mi s-a parut foarte placut si, asa cum vorbeam pe seara cu Kate si o prietena de a ei ( Bermude si Elvetia ), cu cat ne apropiam de Santiago cu atat totul devenea mai prietenos, mai aproape de civilizatie…, poate ca era doar perceptia noastra. Pentru ca si ea a avut aceeasi perceptie despre o plimbare usoara. Pentru ca nu gaseau cazare, dupa ce facusera deja vreo 43 de km, mai aveau de mers inca 7 pana la o Albergue cu 300 de paturi, unde sperau sa nu fie probleme. Cum spuneam, zona devenea foarte aglomerata si…, oamenii inca erau pe traseu.

 

Intrarea in Arzua poate fi considerata frumoasa; soseaua este larga si pelerinii au o alee paralela. Nu spun ca drumul nu a fost cu urcusuri si cu coborasuri dar dupa ultimile zece zile, ceea ce am facut astazi este chiar plimbare. De la Rabanal am inceput sa urcam muntele si apoi sa il coboram si in ziua aia am facut peste 30 de km. Astazi, atat urcusurile cat si coborasurile au fost la nivel de zeci de metri si, nimic abrupt. Nu aveam de ce sa ne plangem. In Arzua, am luat o decizie care cred ca m-a salvat. Am luat taxiul sa traversez orasul: 2 km. m-a lasat langa o multime de hale care ascundeau ceva comercial, reprezentante si o benzinarie si am luat-o mai departe. Era ora 4 si ceva. Mai aveam 35 de km. Lumea curgea in valuri asa ca dupa cativa km am decis ca in prima pensiune ma voi opri. Ma puteam opri si la o Albergue dar am decis sa am camera mea. Prima pe care am gasit-o era full. La fel si Albergue. A doua, un km mai tarziu si ea. Atunci amrealizat ca ar putea fi o problema cu cazarea, asa ca am decis ca prima pe care o gasesc sa nu o ratez. 7 km dupa Arzua, am gasit o pensiune, nu fantastica, dar care avea doua camere libere. Si o singura baie comuna. Am vrut sa refuz dar am avut intuitia sa il intreb pe tipul de la bar daca mai stie alte pensiuni in zona. Foarte amabil, a scos un teanc de fly-ere si, la rugamintea mea, a inceput sa sune. Dupa cateva minute de “ completo “, am decis ca acea camera era perfecta. Jumatate de ora mai tarziu, Kate si prietena ei elvetianaca ( Kate este una dintre persoanele cunoscute in Donatio unde am dormit ) mi-au confirmat ca am luat decizia corecta: si cand am luat taxiul si cand am pastrat camera. Cea mai apropiata cazare libera era o Albergue cu 300 de paturi, 7 km mai departe. Eu mi-as fi blestemat zilele daca ar fi trebuit sa-i fac si ma intreb totusi cum va stabili ea un record personal de 50 km intr-o zi, ajungand pana acolo. Fetele erau deja frante de oboseala. In fine, am mancat ceva impreuna, apoi ele, glumind de drumul ce le astepta, s-au echipat si au plecat. In urma lor a ramas doar un incurajator: Buen Camino.

Trezirea a fost simpla, la ora 6.30. Viermuiala din camera iti spunea ca ai dormit suficient. Adevarul era ca imi facusem orele de somn si nu aveam de ce sa ma plang. M-am imbracat, a fost prima data cand nu am facut dus dimineata, mi-am baricadat ranile de la picioare cu plasturi si bandaje si la 7.45 eram gata de drum. Stabilisem cu Ines, lituanianca, sa luam micul dejun max la ora 10 in Portomarino, asa ca am plecat la drum

 

Primii metri au fost groaznici la amandoi. Parca picioarele isi resetasera comanda de mers. Ma dureau muschii, talpa, tot. Si pe ea la fel. Am strans din dinti si in mai putin de 500 de metri mergeam aproape normal. Cam cand ne stabilisem noi ritmul de mers, trece in pas saltat pe langa noi Daniel, un italian, care cu o seara inainte cand am intrat in dormitor era cu pungi de gheata pe picioare datorita unei inflamatii urate a acestora. Ne-a salutat si intrebandu-l cum se simte, si-a pus un deget de-a latul intre dinti si a strans putin ca pentru a simboliza durerea dar, ca va suporta. Dupa ceva vreme, a disparut in fata.

 

Drumul a fost usor, prin padure, poienite, pe  langa casele oamenilor, prin alte satuce formate din 5 case si care nu existau pe harta si la 9.45 eram pe terasa unei cafenele cu cafeaua in fata. 5 km pe ora era un ritm foarte bun, pe care as fi fost multumit sa il am tot timpul. Jesica ne-a ajuns din urma si il “ blestema “ pe Daniel ca, in loc sa se protejeze, el merge cu 6 km pe ora: cum sa il ajunga ? Si Jesica mergea si ea repede….:)

 

Portomarino a fost primul oras total nesemnalizat pe care l-am intalnit. Toata lumea se oprea bulversata pentru ca nu stia pe unde sa mearga. Cu intrebarea treci marea, se spune, asa ca ne-am descurcat. Frumusetea orasului era data de lacul linistit si mare, langa care era asezat.

 

Pentru ca pana la Palas de Rei mai erau totusi 24 km, ne-am pornit la drum si, foarte repede s-a vazut ca nu pot tine ritmul de mers cu companioana mea, asa ca in mai putin de un km ea a luat-o inainte. Probabil ne vom mai intalni pe drum, ca si in alte dati. Vremea era intunecata si cu aviz de ploaie asa ca nu am scapat si m-a prins ploaia in camp.Mi-am readus aminte ce destept m-am considerat cand, facandu-mi bagajul am decis ca nu va ploua asa ca nu trebuie sa imi iau nici windstopper nici ceva de ploaie…., macar o umbrela, asa cum i-am vazut pe unii…..:) Ploaia nu a fost pana la piele, husa de pe rucsac a protejat ce era inauntru asa ca m-am oprit la primul bar sa beau un ceai cald si apoi iar la treaba. Drum usor, cand pe strada cand pe dealuri, sate normale, mirosul de balega pusa pe camp sau ramasa pe strada, de fan, de liliac sau alte plante, aerul simplu si placut de padure m-au facut sa-mi aduc aminte de copilaria mea la bunicii mei, la Poienile Oancei, un alt sat suspndat in timp, undeva pe langa Roman.

 

Un lucru foarte misto care aparuse cam de pe la km 105, a fost un soi de borna kilometrica, borna care a devenit repede un reper. O asteptai, iti calculai mersul functie de ea, mai ales ca uneori o gaseai si din 500 in 500 de metri. Picioarele ma dureau destul de tare, dar nu bataturile ci talpile si muschii incepusera sa-mi trimita semnale de revolta. Am incercat sa schimb stilul de mers, sa fiu mai relaxat dar nimic nu mergea. In acel moment m-am gandit sa iau un taxi. Serviciul de taxi este foarte prezent peste tot si, cred ca atunci cand cineva este epuizat apeleaza la el. Asa ma simteam eu atunci. Trebuia sa opresc la o carciuma si sa-i rog sa faca o comanda. Mi-am propus ca urmatorul sat, sa fie locul in care sa ma opresc si sa fac comanda. In urmatorul sat am dat de o carciuma foarte frumusica si, cand vroiam sa ma opresc pentru ce decisesem sa fac, un gand mi-a zis, hai sa mai mergem putin Cataline, pana in urmatorul sat si, uite-ma strangand din dinti si mergand mai departe. Poate a fost rusinea ca ma vad altii, poate a fost rusinea fata de mine, poate mandria, cert este ca in urmatorul sat am ajuns cu bine si, aici am gasit o curte frumoasa, cu mese si scaune in fata unei carciumioare. M-am asezat la o masa langa alti calatori si unul dintre el era Cristiano, danezul cu care statusem seara la palavre dupa vizita manastirii. Era cu alti companioni si povestea despre ce mare petrecere va face sambata, la Santiago, de ziua lui. Toti eram invitati…..:). Am ras la glumele lui, mai ales ca erau aceleasi de cu doua seri inainte si, cand auzind una am ridicat privirea, el mi-a facut un semn complice cu ochiul, am zambit si am tacut, gandindu-ma cat de previzibili sunt anumiti oameni daca ai timp sa ii observi. Era un om misto luat asa, la intamplare, dar luat la bani marunti era limitat. Mergem mai departe…..:)

 

Inainte sa ne ridicam de la masa s-a intamplat un fapt extraordinar: spre noi, usor, usor, venea un domn bine imbracat, nu iesea cu nimic in evidenta ca ar fi ceva in neregula, doar un baston care ii ghida drumul. Acel domn era orb. Si era pe El Camino. Si venea spre noi, pentru ca ne auzise vorbind si pentru a ne ruga sa-i facem o fotografie lui si prietenilor cu care era. Celalalt danez de la masa a sarit imediat si le-a facut poza celor 4 barbati care mergeau impreuna. Incepusera la Sarria si planuiau evident sa ajunga la Santiago. Mi s-a parut fantastic, emotionant ca tocmai cel care probabil nu va vedea niciodata poza, sa isi doreasca ca ea sa fie facuta. Dupa aceea, prietenii lui, au luat o bara de vreo 3 metri pe care o tineau cu ei, doi dintre ei au prins-o de capete si cel fara vedere s-a prins la mijloc si, au plecat. Ca un facut, in acelasi moment, pe drum, a trecut un biciclist care avea tractat o tricicleta speciala, de genul celor pentru persoane cu dizabilitati, in care pedalierul este la mana, cu un alt calator in spate.

A fost prea mult pentru mine, asa ca m-am ridicat si am spus ca nu mai sunt obosit. Am platit nota, m-am echipat si am plecat. De ce sa ma plang eu  cand alti oameni nu au lucrurile de baza ?

 

Am mers mai departe, mai aveam vreo 10 km pana in Palace de Rei, km pe care i-am facut strangand din dinti. Pe drum i-am reintalnit pe cei cu persoana fara vedere, i-am salutat si am ramas inca o data uimit de normalitatea tuturor. Fantastica prietenie si sustinere.

 

Am ajuns in jur de ora 17, dar pana la hotel m-am mai chinuit vreo 40 de minute…, era la iesirea din oras, slava Domnului ca a doua zi ma dadeam jos din pat direct pe traseu. Mi-am facut un dus, mi-am ingrijit talpile, am spalat ce aveam de spalat si am coborat sa mananc ceva. Meniul, pe o foita mica de hartie, cuprindea 3 feluri de mancare. Noroc ca aveau supa mea galiceana. Mi-au pus un castron mare din inox in fata, un vin corect dar din care nu a intrat mai mult decat un pahar. Am mancat tot castronul si am incercat sa scriu ceva dar, in acel moment nimic nu iesea. Gandul meu era la un singur lucru: mandria cu care, trecand pe langa noi, tipul din carucior ne-a strigat: Buen Camino.

Ziua a inceput cu vremea intunecata. Norocul meu a fost ca nu batea vantul prea tare. Daca tot am investit ieri intr-o farmacie, era cazul sa-mi pun investitia la lucru. Zis si facut si, in jurul orei 9.30 eram la drum. Am vrut sa mai fac o poza la manastire dar un frumos tractor era pus chiar in unghiul meu, asa ca m-am lasat pagubas. Am iesit din Samos si in primii 2 km imi intrasem in mana, cum s-ar zice. Imi baricadasem picioarele atat de bine incat nu ma mai deranjau si talpicii de silicon erau perfecti. Mai aveam 9 km pana la Sarria cand indicatorul imi arata ca drumul pelerinului o ia la dreapta, asa ca asta am facut si eu. Nasoala greseala, care m-a costat 6,5 km in plus, cei drept, prin padure, poienite, niste satuce uitate de timp. Totusi, 6,5 km in plus, cu urcusuri si coborasuri, au insemnat pierderea a doua ore si, mai nasol, o gramada de nervi. Imi propusesem sa ajung la Sarria la ora 12 si am ajuns la ora 2. Colac peste pupaza, in loc sa ocolesc orasul, pe o ruta scurta, am intrat direct in el si tot ceea ce a fost de vazut a fost un urcus si apoi un coboras obositor. Asa am ajuns sa iubesc scarile. Cu cat mai multe scari de urcat cu atat mai frumos….:)

 

Ajuns totusi in Sarria am mancat ceva, fixatia mea cu “ galician soup “ si niste peste, dupa care am luat-o din nou la drum. Chiar cand ieseam de-a binelea dun oras, una dintre lituaniencele pe care le mai vazusem si in zilele anterioare m-a ajuns din urma. Intrand in vorba, am intrat si in ritmul ei de mers si am ramas uimiti amandoi cu ce viteza curgeau km.

 

Era aproape imposibil sa ajungem la Portomarin si am decis sa cautam o Albergue sau un Hostal. A fost foarte haios cand in Mrgade, cand sa intram in singurul Hostal din zona, a iesit proprietare si ne-a zis: completo, completo…..:). Atunci s-a aprins un beculet ca s-ar putea sa fie cu risc gasirea cazarii. Oare cati oameni mai trecusera deja pe acolo si intrebasera. Am mai mers inca un km si ceva si, ajungand in Ferrerios, am avut surpriza sa gasim o Albergue foarte modern facuta. Cu toate astea era full si ea dar, proprietara foarte amabila, ne-a indrumat catre alta, aflata la 100 de metri departare si care mai avea paturi libere. Era o Donatio.

 

IMG-20150521-WA0002Pentru cei care nu stiu Albergue sunt un fel de hostel-uri din orasele noastre, unde se ofera un pat, in general suprapus si inghesuit si baie si wc. In cele ale primariilor pot exista si incaperi cu 80 de paturi pe cand in cele private, incaperile sunt mult mai mici. Donatio este un fel de Albergue, dar pentru ca nu isi poate spune asa, ofera conditiile gratis si tu, ca si client, donezi niste bani. O mica forma de ocolire a legii de care nimeni nu se agata.

 

Deci, am intrat intai in restaurantul din fata, apoi prin niste usi am ajuns la dormitor. Aici erau 14 paturi suprapuse si deja cam multa agitatie in interior. Dupa noi a mai venit si alta lumea, unii au ramas altii nu, cert este ca in urmatoarea ora s-a umplut.

 

Nu a fost cea mai buna cazare dar, nici pe departe de nerepetat. Singura mea problema a fost ca obisnuit sa-mi fac tabieturile intr-un ritm, aici ritmul nu putea fi respectat. Avantajul  era faptul ca erai inconjurat de lume. Interactionai cu oamenii, le aflai povestile. Iti dadeai seama ca problemele tale cu bataturi, dureri de picioare sau altele le au toti, unii mai rau altii mai putin rau decat tine. Chiar daca exista hoteluri peste tot si, chiar daca eu, comod fiind am stat mai degraba in ele, Albergue-urile sunt solutia pentru Camino. Cost, fiind Donatio, 3 euro pe noapte. Una normala ar fi costat max 10, cu conditii mult mai bune. Ce trebuie iar spus este faptul ca intr-o astfel de cazare, primesti doar salteaua pe pat si un soi de cerceaf de unica folosinta, deci iti trebuie sac de dormit

 

Aici, am cunoscut-o pe Jesica, o nemtoaica, actrita, care incepuse El Camino cu 80 de zile in urma, in Germania, la ea in oras ( nu mai stiu unde ). A trecut prin Elvetia, Franta si ajunsese acolo dupa 1800 de km. Mi s-a parut wow. Intamplarile stranse de ea in cele 80 de zile pot sta la baza macar a unei mici serii de carti de calatorie. O ascultam si eram fascinat.

 

Masa de seara, locul unde am fugit toti din dormitorul stramt a fost frugala, de acum vesnica mea supa de legume, caldo galegga, 2 pahare de Albarino, un vin considerat printre cele mai bune vinuri albe din Spania ( noi nu primeam vedetele dar asta era bine pt ca nu beam mult….:) ) si, un alt lucru bun in astfel de comunitati, la 10.30 am mers la culcare.

 

Somnul a fost ca de fiecare data, somn, ce e drept ii cam auzeai pe toti ceilalti cand se mai duceau la baie sau isi mai cautau in mijlocul noptii ceva in rucsac dar, a fost in regula. La ora 4.30, prima persoana s-a trezit, in 10 – 15 minute era gata echipata si, iesind pe usa, s-a auzit un soptit: Buen Camino

Recitind postul zilei trecute mi-am dat seama ca l-am pus fara sa-l mai corectez. Imi cer scuze pentru greselile de ortografie, dar unele sunt ale tabletei, care uneori, nu inteleg de ce ( nu am spelling-ul activat ) inventeaza cuvinte. Trezirea de dimineata a fost cu aceeasi revolutie a talpilor, dar dupa atatea zile daca nu as fi simtit nimic, ar fi fost curios. Cebrerio era un sat cu catava locuitori, 7 case aliniate de-a lungul soselei, solide, facute din piatra, in varful muntelui. Eram la 1400 de m altitudine si, dupa caldura zilei de ieri nu am realizat ca noaptea poate fi atat de frig. Si cand zic atat de frig, ma refer la faptul ca am dardait in noaptea care a trecut cum nu mi s-a mai intamplat demult. Pentru prima data am scos sacul de dormit, m-am bagat in el si deasupra am pus paturile. Mi-a cam parut rau ca pe considerente de greutate mi-am luat unul subtire. In fine, a trecut. Mi-am baut cafeaua, mi-am mancat felia imensa de paine, unt si marmelada si gata de drum. Felia de paine era atat de mare ca a trebuit sa folosesc 4 portii de unt pentru ea si chiar daca doamna care m-a servit a comentat ceva printre dinti, ca ii fac paguba, nu aveam cum sa nu ma bucur de gustul bun al painii cu untul curgand prin ea.

 

Am plecat si am ramas uimit de privelistea de pe partea cealalta a muntelui. Toata valea era acoperita de ceata si noi eram deasupra ei. Ca orice coborare care se respecta drumul a inceput cu un urcus usor.

 

Prima destinatie a fost dupa vreo 6 km si pana la ea am dat marunt din gura cat am putut. In timp ce soseaua mergea lin in legea ei, drumul care mergea oarecum paralel cu soseaua cand urca cand cobora. Inteleg ca suntem pelerini si trebuie sa suferim dar atunci ar trebui sa existe obligatia de a purta cilice intre anumite localitati si sa existe puncte de biciuire. Glumesc. Dar la acel stop, band o cafea si o cana f. mare de fresh de portocale am decis sa urmez soseaua. Idee foarte buna in prima faza, mai ales ca indicatoarele rutiere imi aratau exact ritmul in care mergeam si ceilalti erau la o distanta de maxim 20 m fata de mine. Mai era un motiv pentu care in acel moment am preferat soseaua: talpile nu reactionau chiar bine la multimea de denivelari, pietre, etc care se gaseau pe drumul pelerinului in timp ce strada era perfect plata. Totul a fost bine pana la indicatorul Triacastele 9,5 km, unde drumul, a cotit dreapta si soseaua a mers inainte. Am ales soseaua si am reaflat ca atunci cand primesti ceva ( drumul plat ) trbuie sa dai ceva. Am mers vreo 2 km in plus, pentu ca de data asta drumul pelerinului a fost numai cu coborare si a taiat oarecum curbele pe care soseaua le facea. Am avut ocazia putin mai incolo sa regasesc calea galbena dar km in plus i-am facut. La 12.40, cand am vazut indicatorul cu distanta pana la Triacastela mi-am pus in plan ca pana la maxim ora 3 sa ajung acolo. Am ajuns la 14.40, exact in 2 ore, ceea ce mi-a aratat ca am avut o viteza buna pe sosea.

 

Triacastela insemna intr-un fel revenirea la o oarecare civilizatie: farmacie, bancomat, posibiliatatea de a plati cu cardul, etc. Pentru ca simteam nevoia, am investit 50 de euro intr-o farmacie: mi-am cumparat plasturi Compeed, fasa, pansamente, betadina ( nu folosesc Rivanol ) si o pudra care sa inlocuiasca Baneocinul meu, care se varsase prin rucsac. Dar cel mai misto lucru cumparat a fost o pereche de talpici din silicon care amortizeaza orice.

 

Am oprit la o carciuma sa mananc ceva, aici l-am reintalnit pe australianul din Ponferada, scriitorul care nu isi publicase inca nimic pentru ca inca isi cauta stilul ( waw cata asemanare cu filmul ). Am mancat banal, o supa de legume, caldo galegga, nu atat de buna ca cea din seara precedenta si polpo a la galegga. Am baut un pahar de Albirinio, trei sticle de apa ( hidratarea era importanta ), m-am odihnit nitel si cand sa plec alte doua persoane dintr-unul din grupurile din zilele precedente si-au facut aparitia. Am mai stat de vorba un sfert de ora, mi-au spus ca si ei preferau soseaua cateodata din aceleasi considerente si cand le-a venit mancarea, m-am ridicat, am salutat si am plecat.

 

IMG-20150519-WA0010Destinatia mea era Samos, era 4.30 aproape si mai aveam 10 km. samos era o destinatie care ma obliga sa ocolesc vreo 6 km, dar manastirea trebuia vazuta. Deasemenea, drumul mai scurt insemna un alt urcus de 200 m diferenta de nivel. Uimirea mare a venit atunci cand, la iesirea spre Samos, indicatorul imi spunea ca pana la Sarria mai am 19 km nu 25. Deci in plus doar un km ? Hai la drum baiete ca nu e nici o problema.

 

Spunea la un moment dat despre revenirea la civilizatie. Am trecut in zilele acestea prin multevsate, unele cu cate 12 locuitori, altele abandonate dar in care cineva incropise o Albergue si un punct de unde sa-ti iei ceva de baut sau de mancare. Peste tot erau animale de casa, mirosurile erau identice cu cele din copilaria mea la tara la bunici: balegar, fan, iarba proaspata, grajd, etc. privelistea era identica, asa ca pentru o clipa mi-am readus in minte faptul ca baza civilizatiilor tot satul o reprezinta. Cand inainte de Samos am trecut deasemenea printr-un satuc uitat de lume parasind soseaua, a fost ca si cum am ramas suspendat undeva in timp. Dupa sat am trecut prin niste poienite cu un rau care susura cu putina padure care sa-ti dea o binecuvantata umbra si racoare incat nu m-am putut abtine si pret de cateva minute am stat si m-am bucurat de ce era in jurul meu.

 

Am ajuns la Samos undeva in jurul orei 6,45, am intrat in primul hostal, mi-am lasat rucsacul la bar si am fugit sa vad manastirea. A meritat tot drumul. Din pacate, o manastire imensa si foarte bine conservata si refacuta mai are astazi 11 calugari. Cam putini si, dupa spusele ghidului nici nu mai apar altii. Curios este ca nici nu este folosita pentru activitati culturale sau teologice la nivelul la care ar putea. Este un rezervor de stiinta si cultura imens. Sau cel putin asa mi s-a parut.

 

M-am intors la barul unde imi lasasem rucsacul, am cerut o cupa de cava, mi-au dat o sticla de 200 ml si, fara sa ma spal, fara sa-mi pese de nimic altceva am stat la palavre cu cei cu care vizitasem manastirea. Nu imi era foame, eram frant de oboseala dar nu aveam chef de plecat. O ora mai tarziu totusi, ne-am dus fiecare dintre noi ca cazarile noastre, nu inainte de a ne ura: Buen Camino.

Ziua a cincea a fost cu agonie si extaz. Daca este sa trag linie si sa ma uit la ce mi-a oferit a fost cea mai frumoasa zi. Plina de la inceput pana la sfarsit, cu toate ca acum, cand scriu aceste cuvinte, ziua inca este prezenta….:)

 

M-am trezit foarte harnic pe la 3.30 dimineata si m-am apucat sa scriu postul zilei prcedente. Cat m-am invartit, cat am scris, s-a facut ora 5 si, evident ca m-am culcat la loc. Ora 8 a fost ora de trezire. Cea oficiala. Cand sa ma dau jos din pat, picioarele mele mi-au spus ca ele ar mai sta o zi sau doua acolo…, ca nu este un oras prea urat si merita vizitat. Aprofundat….:). Eram de acord cu chestia asta dar, daca ar fi sa aprofundezi tot ceea ce vezi in acest drum, sa te abati pentru a descoperi istoria si oamenii si cate si mai cate, timpul probabil ca nu s-ar dubla ci ar deveni un multiplu al lipsei tale de satietate. Asa cum uneori uitam ceva acasa pentru a sti ca trebuie sa ne intoarcem, asa este bine ca in locurile vizitate sa mai lasi ceva de vazut pentru data urmatoare….:)

 

Deci picioarele mele si-au semnat declaratia de independenta, pe motiv de bataturi si oboseala, declaratie de care am luat aminte si le-am transmis ca nu imi pasa ce vor ele. Mi-am pus platurii din dotare, am strans din dinti si gata de drum. Cand inainte de a ma echipa am iesit la o cafea si un pahar de fresh pe strada, ma uitam la oamenii care mergeau in pas saltat si imi venea sa-mi plang de mila la cat de mult schiopatam eu. Dar cum ziceam, liderul a declarat mars, asa ca mars….:) am plecat sontac, sontac, talpile inca sperau ca am sa renunt si imi trimiteau semnale dar, dupa aproximativ o ora, mi-am dat seama ca durerea devenise suportabila si, am spus ca daca asa va fi toata ziua, atunci este in regula…, mergem.

 

Traseul de astazi incepea pe sosea si avea la un moment dat doua alternative. Sincer, tot timpul a avut alternativa pe sosea sau prin alta parte. La aproximativ 2 km de la iesirea din Villafranca drumul a cotit dreapta si a urcat pe munte, traversandu-l. Eu am preferat soseaua, pentu ca imi era groaza de coborat si de drum cu pietre, nu de urcat. Rezultatul a fost ca am ajuns in Trabadelo, 11,5 km mai tarziu in 2 ore si inaintea celor care ma depasisera initial dar o luasera pe drumul celalalt. Slava Domnului ca citisem despre aceasta posibilitate si, chiar daca nu am vazut nimic special in afara de padure, a fost mai bine.

 

Astazi nu am facut poze pentru ca nu am avut de ce. Ganditi-va ca azi am mers de la Brasov la Fundata. 30 de km. ( nu stiu cati sunt intre cele 2 localitati de la noi din tara ). Sau pe Valea Prahovei sau a Bicazului sau pe unde vreti voi in aceasi directie. Drumuri superbe, totul verde, animalele pascand pe diverse imasuri, nimic nemaivazut, totusi superb. Singura chestie interesanta era autostrada care trecea din cand in cand pe la 100 de metri deasupra noastra. Partea frumoasa a zilei a reprezentat-o suprematia verdelui. Chiar daca pana la pranz si putin dupa aceea am mers numai pe asfalt, astazi verdele a fost prezent peste tot. Raul care susura de-a lungul drumului, pasunile intinse sau diversele pensiuni ( Albergue ) care ofereau privelistile de la Cheile Gradistei sau Bicaz sau Nordul Moldovei.

 

Pana la pranz facusem vreo 17 km, eram superuimit de cat de bine ma inteleg cu talpile mele, asa ca in Vega de Valcarce m-am oprit si am mancat ceva. Era 13.30 si am stat o ora. Cand sa plec m-au ajuns din urma cativa din grupul cu care ma tot intersectam in ultimile zile dar, cu parere de rau ei decisesera sa ramana acolo. Am incercat sa ii conving ca mai sunt 13 km si o intreaga dupa amiaza dar nu am reusit. Stiau ei ce stiau.

 

13494_10153249099869827_4882873950644299708_nCand am pornit din nou la drum talpile parca se resetasera si erau iar in modul sontac, sontac. Am strans putin din dinti si am spus ca 13 km pana la Cebreiro nu este mult. Pana cand drumul a plecat de pe asfalt si a inceput intai sa coboare. Eu imi facusem alte planuri: aveam de urcat aproximativ 700 de metri si ma gandeam ca impartiti la 13 km era o panta acceptabila. Inginerul din mine. Exista si optiunea de a o lua pe asfalt in continuare si sa am parte de panta pe care mi-o calculasem dar deja alesesem celalalt drum. M-am gandit, cu frica in suflet ca daca un drum care trebuie sa urce incepe prin a cobora, atunci urcarea va fi si mai rea. Salvarea, chiar daca poate ca unii carcotasi ar spune ca nu este cinstita, a venit de la un intreprinzator care organiza transportul pe cal. Si uite-ma pe mine, care nu am mai calarit de 10 ani, decizand ca asta este solutia. Adevarul este ca daca nu as fi ales aceasta varianta as fi ramas pe drum pe undeva. Caii au urcat in doua ore, pentru ca nu am fost singurul care a ales varianta asta, si la cum am vazut drumul, un pelerin obisnuit il face intr-o zi sau, dupa caz, in cel mai bun caz, intr-o jumatate de zi. Experienta a fost minunata si nu am simtit nici o clipa ca as fi fentat ceva; si pentru picioarele mele, in acel moment a fost salvarea. Este drept ca m-am epilat putin pe gambe de la saua de pe cal dar, trebuie sa existe si o suferinta in contrapartida la ceva bun ce obtii. Suferinta suplimentara a fost ca mi-am uitat ochelarii de soare pe masa intreprinzatorului cu cai. Mi-a promis ca mi-i trimite la un bar de pe traseu cu care are el comunicare, i-am multumit si am spus ca asta este…, mergem inainte.

 

Am ajuns la Cebreiro putin inainte de ora 18 si, cand m-am dat jos de pe cal am descoperit ca nu mai puteam calca. Piciorul drept era in revolutie. M-am cazat, m-am ingrijit cat am putut de bine si am plecat intr-o carciumioara sa gasesc ceva net si sa scriu acest post. Am mancat bine si ma distra ca peste tot in jurul meu, chiar daca majoritatea ajunsesera aici cu masina sau erau doar in trecere, la despartire isi urau: Buen Camino

 

 

 

 

Ziua a 4 – a se anunta linista. 22 de km de facut, dupa performantele zilelor trecute erau gluma. Adevarul este ca aveam nevoie de o zi mai linistita. M-am trezit la 8.30 si pana mi-am baut cafeaua si facut bagajul s-a facut putin peste 10. Daca tot am comis-o si la ora asta nu sunt deja pe drum, atunci hai sa vizitez si Castelul Templierilor. Zis si facut si iata-ma la ora 11. 30 parasind orasul. Nu este bine sa fii lenes.

 

Castelul, asa cum se vede si din poze, este perfect conservat si, daca pot emite o parere, refacut….:). Altfel, el poate fi asemuit foarte bine cu Cetatea Rupea doar ca aici se vad banii bagati. Pe langa zidurile vechi bine conservate in interior exista constructii noi, integrate in peisaj si cu destinatie clar culturala.

 

Iesirea din oras s-a facut printr-un frumos cartier rezidential, cu case si curti mari, orasului nelipsindu-I nimic din facilitatile unui oras european modern: universitati, zone de shoping sau rezidentiale, terenuri sport la nivel olimpic. Primii km i-am facut prin satuce fara nimic special dar placute ochiului. Fiind sambata, totul parea intepenit in timp. Agitatie la una dintre biserici unde era o nunta si doar noi pelerinii, ii deranjam din facutul pozelor, trecand pe langa ei. Nu era bai….:)

 

IMG-20150517-WA0006Dupa vreo 6 sau 7 km, m-am oprit sa-mi cumpar o apa si, dupa o binemeritata pauza am plecat mai departe. Dupa frigul din ziua precedenta, azi cele 26 grade erau molesitoare. Plecand tarziu, am mers prin soare, noroc ca ma dadusem cu protectie solara, dar chiar si asa, mi-am simtit pielea agresata. De aici incolo, pana la destinatie, drumul avea sa fie numai printre vii si prin paduri. Chiar daca era cald, macar ochiul se bucura de ceea ce vedea. Picioarele, cam cu bataturi, infasurate in plasturi, se tineau inca bine….:)

 

M-am oprit la pranz, cam pe la 3, la o gradina superba in Cacabelos, o localitate destul de animata, cu o multime de hoteluri, restaurante, sau magazine. Am mancat bun, am baut un pahar de vin si un litru de apa. Caldura de afara isi cerea tributul. Terasa, dealtfel, a fost o oaza de liniste cu umbra facuta de copaci si de vita de vie. Nu ma grabeam, chiar daca se facuse ora 4, mai aveam doar 7 km.

 

Am luat-o usor la pas si, dupa 200 m, cativa dintre colegii de drum de ieri stateau la o masa si mancau. Dupa ce ne-am salutat, am decis ca “ pauzele lungi si dese, cheia marilor succese “, deci mi-am tras un scaun si hai la taclale ca de, daca mergi singur esti nevorbit. Cate ganduri sa ai ? Cata muzica sa asculti ? Ma gandeam ca innopteaza si ei tot in Villafranca si deci am putea merge impreuna. Din pacate, ei decisesera sa opreasca in satul urmator, Pinchos, asa ca dupa 15 min de binemeritata pauza, i-am salutat si am plecat. Cei 7 km trebuiau facuti…:).

 

Din pacate pt mine, gandindu-ma ca distanta nu este mare, dupa pranz nu mi-am mai luat apa asa ca ultimii 2 sau 3 km caldura m-a cam doborat. Incepeam deja sa simt greutatea rucsacului, inca de la pranz umerii strigandu-si durerea…:)

 

Drumul de astazi a fost cand pe strada cand pe dealuri, usor si relaxant daca este sa ma gandesc la zilele precedente. Dupa cum spune internetul, unul dintre cele mai usoare din ntreg Camino. Cred ca a fost pt prima data cand strada, in acest context nu m-a deranjat.

 

IMG-20150517-WA0008Intrarea in Villafranca se face printr-o suceala a traseului exact ca in ziua precedenta si, era cat pe ce sa nu respect traseul. Azi mi-as fi luat o micuta teapa, pentru ca, tot acolo ajungand, drumul pe sosea era mai lung cred. Deci, dupa vii si crame intalnite in zona, iata-ma in mijlocul unui orasel destul de intins si destul de vechi. Ajungand in piata centrala, mi-am dat jos rucsacul si am decis ca pot sa-mi iau o alta pauza, de hidratare inainte sa ma cazez. Uitandu-ma in jur, am realizat ca toata zona putea fi foarte bine asemuita cu Toscana, doar ca putin mai ieftina. Scuze, muuult mai ieftina. Vii peste tot, localitati cu cetati si biserici fortificate, peste 1000 de ani de istorie. Din pacate, toate aceste asezari, depind de Camino. Si cu toate ca sunt sute de mii de oameni care trec annual pe aici, saracia este vizibila,la tot pasul. Sa ne intelegem, oamenii traiesc normal si isi duc viata normal inainte. Eu ma refer doar la zecile, poate sutele de case darapanate, unele de sute de ani, de care nimeni nu mai are grija, chiar daca ele ar trebui sa fie de patrimoniu.

 

Seara am petrecut-o mancand niste peste si band un pahar de cava si, retrecand prin minte ziua, am zambit amintindu-mi cum luand-o pe o straduta oarecare, o doamna in varsta, m-a apucat de mana si mi-a zis: Santiago ? Vazandu-ma nedumerit, m-a intors ca sa-mi arate ca gresisem straduta si, punandu-ma pe drumul corect mi-a urat Buen Camino…:)

 

Ziua a 3- a a inceput destul de calm. Tot corpul urla la mine sa ma potolesc, afara batea un vant de ziceai ca vine iarna si colac peste pupaza, wind stopper-ul meu zacea bine merci in sifonier. Ca ma uitasem eu pe site-uri de vreme si era cald si, de ce naiba sa-l mai car si pe asta dupa mine. Ei na, uite de aia si, daca as fi putut sa-mi fac bagajul din nou mi-as fi pus si bluza groasa de schi….:). Iubesc cand telefonul, cu programul de vreme te ajuta psihic: temperatura 10 grade, feels like 4…:)

In fine, am coborat la micul dejun, am baut o cafea, un fresh de portocale si am mancat o felie de paine cu unt si gem si mi-am facut curaj: “ daca pui toate hainele pe tine, va fi rucsacul mai usor…:) “

 

Pana la urma, chiar mi-am facut curaj si am plecat. Am inceput urcusul si ma gandeam cand printre dinti spuneam tot ce-mi venea in minte ca mai tarziu o sa fie cald. Sunt rezistent, zic eu, la frig, dar vantul asta era insistent. Astazi era ziua cand trebuia depasit Monte Irago, sau muntele Leonului cum am vazut pe cateva tabele din drum, tabele care prezentau partea de fauna a zonei. Prima oprire in Foncebadon, unde mi-am adus aminte cat de bun poate fi un ceai cald….:). Aici, pe un perete, scris de mana, se vedea: Santiago, 230 km. incurajator.

 

IMG-20150516-WA0003Ma scotea din sarite faptul ca in jurul meu oamenii erau complet echipati si aveau un rucsacel mic in spate. Aveam sa aflu la intrare in Monaseca de ce. Ok, nu toti, dar mare parte dintre ei. Spre seara, stand la o bere in Ponferada ( a se citi cava ) , cu doi tipi atunci intalniti, un brazilian si un australian, unul dintre ei mi-a aratat pe telefon ca temperatura in Foncebadon, la ora cand el a plecat, 8 dimineata era 4 grade, feels like -1….. Si eu care ma miram ca pe munti in departare era inca zapada.

 

Culmea este ca picioarele ca si restul corpului rezistau destul de bine. Peisaje frumoase, de munte, foarte colorate uneori si stanca. Din cand in cand traversam drumul care ducea in aceasi directie. Au fost momente, cand chiar daca era mai lung drumul pe sosea,, din cauza pietrelor de pe poteca am preferat soseaua. Astazi totusi nu m-a deranjat existenta ei. Cu cativa km inainte de Alcedo m-a ajuns din urma americanul din gasca serii precedente. Plecase la 7 din El Gamso si marsaluise intr-un ritm dracesc. Interesant a fost ca, luandu-ne la vorba mi-a imprimat si mie ritmul lui si, dintr-o data nu am mai simtit nici o durere. Am ajuns la ora 13.30 ( aproximativ ) la Alcedo, am mancat un sandwich si am baut niste apa, am stat aproximativ o ora si apoi gata de drum. Deja nu mai batea vantul, am dat jos puloverasul pe care il luasem totusi din greseala si, chiar daca eram transpirat tot, am plecat mai departe in tricou. Depasisem muntele si deja incepea coborarea. Era cald…., cele 19 grade se simteau mult mai multe si m-am felicitat pentru inspiratia de a ma fi dat cu crema de protectie solara.

 

Am ajuns la Monaseca in jurul orei 4.30. Ma despartisem de Hank ( americanul ) cu aproximativ un km inainte, cand eu m-am oprit sa-mi verific ceva la ghete si el a continuat sa mearga. Aici am inteles cum se face ca  oamenii ( unii, dar nu putini ), au tot timpul echipament complet dar rucsacel mic in spate, sau deloc: doua autocare asteptau frumos la intrarea in sat si ii preluau pe fiecare. Unul de francezi, unul de germani. Asa s-a explicat si faptul ca hotelurile erau full, fara nici o camera disponibila si asta a fost si motivul pt care si cele 2 Albergue private erau full deasemenea.

 

IMG-20150516-WA0005Monaseca era un satuc dragut, care traieste evident din turismul generat de El Camino. As fi vrut sa raman acolo dar, deoarece nu mi-a placut Albergue municipal am decis  sa mai merg 8 km pana in Ponferada. Primii 5 au fost normali, pe trotuar. M-a scos din sarite momentul cand drumul cu scoica galbena a cotit la stanga, chiar la intrarea in oras. M-am gandit ca este o varianta rezonabila si uite-ma mergand 3 km in plus, doar pt a pastra traditia…. Nu a fost placut…., imi venea sa urlu. Nu mai aveam apa, era cald, ma simteam transpirat si deja imi faceam acuze ca am fost un tolomac ca nu am ramas in Monaseca unde marea majoritate a colegilor de drum ramasesera. Imi era o sete nebuna si, atunci, mi-am promis ca in momentul in care intru in hotel, imi iau un pahar mare si fffff rece de cava ….:) Surpriza, hotelurile full…., o ultima incercare si am gasit o ultima camera. Nu mai aveam resurse, dupa 33 km sa mai merg inca unul sau doi pana la o Albergue de la marginea orasului, in celalalt capat. Mi-am baut paharul de cava, dus, schimbat haine, ingrijit talpi si gata, eram ca nou. Am iesit la plimbare si, castelul din centrul orasului mi-a aratat ca a meritat efortul de a ajunge aici. Din pacate era 8.30 si se inchisese dar pe exterior arata impresionant. In fata portii l-am cunoscut pe brazilian si, mergand impreuna pana in piata catedralei l-am cunoscut si pe australian.

 

Am petrecut o seara linistita impreuna band cava si mancand bun. Mergand spre hotel sa ma culc, mi-am adus aminte cat de disperat ma simteam in acei 3 ultimi km si, cum o masina s-a oprit la un moment dat si m-a intrebat daca nu vreau sa ma duca in centru. Ma gandesc ca pe fata mea se vedea oboseala…, l- am intrebat cat mai este pana acolo, mi-a raspuns ca mai putin de un km, l-am refuzat si i-am multumit si el, zambimd, mi-a urat Buen Camino.