Mircea Cartarescu – “Sentimentul romanesc al isteriei”
N-am crezut niciodata in specificul national, in “sentimentul romanesc
al fiintei”, in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai
hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca
nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa
ma nasc ugandez.

Suntem si noi, romanii, undeva “la mijloc de rau si bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul.
Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua
zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l
lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta
parte…

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in
firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as
hazarda sa spun ca este insasi esenta “romanismului” in acest moment
istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al
stresului provocat de isterie.
Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva
in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data
cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme
indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala
e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai
devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele
mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In
orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se
poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse
aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (”am
cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam
care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta
ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea
substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la
noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat
mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.
Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet,
iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu.
Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti.
Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland..
Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de
explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca
suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele
de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in
ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e
inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne
placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem
sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne
dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu
castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata. ”

Acest citat se gaseste in volumul “Baroane” si reprezinta unul dintre articolele pe care le-a publicat M.C.ca jurnalist in urma cu cativa ani.

” Un evreu se duce la rabin sa-i ceara sfatul in legatura cu multele suparari pe care le avea fata de sotia sa. Dupa ce ii povesteste cate nedreptati ii facea aceasta rabinul ii spuse:
- Da, ai dreptate !
A doua zi, vine sotia respectivului evreu la rabin si, demontand toate acuzatiile aduse de sot, ii cere parerea, iar rabinul ii raspunde :
- Da, ai dreptate !
Un invatacel al respectivului rabin care auzise si pe sot si pe sotie, dar si parerea rabinului se duse la acesta din urma si ii spuse:
-Dar Rabi, in prima zi i-ai dat dreptate sotului, apoi sotiei, nu mai inteleg nimic !
iar raspunsul rabinului nu a intarziat:
- Asa este, si tu ai dreptate…! ”

Ceea ce am vrut sa spun prin acest post ( printre altele ), este ca foarte usor punem etichete unui ospatar sau restaurantului in care lucreaza acesta si tratam cu mult mai multa lejeritate mari si cu adevarat importante nedreptati ce ni se intampla zilnic.

Cat despre dificila sarcina,…, cine sunt eu sa decid cine poate si cine nu ? Pot insa sa vad cine vrea,…, si cine nu !…

Ma numar printre bloggerii care au articole “culinare”, unul dintre ele vizeaza chiar restaurantele “La mama”…
Aceasta “atitudine” nu se manifesta numai in privinta serviciilor chelnerilor, in ceea ce ma priveste, prefer sa am atitudine si personalitate vis a vis de fiecare serviciu pe care il platesc.
Toleranta mea fata de chelneri e una mare, ii respect chiar, si indiferent de comportamentul lor bacsisul ramane 10 %.
Dar va intreb…cand aceasta toleranta ajunge sa fie epuizata…cum procedam?
Am in vedere si posibilitatea ca acest chelner sa fi fost jignit de alt client, el are in vedere ca vizita mea la restaurant trebuie sa ma destinda/relaxeze/impresioneze…contra cost…bineinteles.
Imi permit o noua parere: nu fiecare om este inzestrat suficient de mult pentru lucrul cu publicul…iar dumneavoastra aveti dificila sarcina de a decine cine o poate face si cine nu.

toate bune!

Eu aplic metoda “fara bacsis” pentru persoanele dezagreabile, nu mai merg a doua oara in acelasi loc si in afara faptului ca nu recomand restaurantul si insist pe experienta negativa pe care am avut-o acolo.

Ce-mi place la “La mama” in mod special? Gustul mancarii..cand e calda mancarea.
Ce nu mi-a placut pana acum?
- Ca uneori eram omisi sa primim din partea casei ceea ce alti clienti primeau.
- De multe ori din partea casei am primit o farfuriuta cu castraveti murati, care erau taiati de muuult timp, ceapa uscata si slaninuta deja sleita ca si cum ar fi fost taiata dimineata si pusa pe masa seara.
- Ciorba de afumatura care uneori avea cartofi, alteori nu avea.
- In “La mama – Orhideea” si cel din Stefan Cel Mare cand angajatii se cearta de fata cu clientii..si automat vin bosumflati la masa sau nici macar nu se uita la tine.
- Nu-mi place ca site-ul vostru e intr-o continua constructie. Nu mai stiu daca se poate comanda acasa sa nu din cauza aceasta.

- In “La mama” din Alba Iulia nu calc, desi e mai aproape de mine, pentru ca deja are un renume rau…din pacate si cel din Stefan cel Mare a inceput sa scada la valoare din cauza ciorbelor reci, a omiterii sa ne aduca “farfuriuta din partea casei”, a faptului ca in meniu nu au avut dupa o saptamana de la Revelion gratare de niciun fel, doau un fel de ciorba – cand am facut rezervarea, puteau sa ne anunte.

Daca sunt lucruri pe care nu le-am precizat, inseamna ca nu m-au deranjat.

In cele 41 de cronici de restaurante din Bucuresti pe care le-am scris intr-un an, am urmarit in mod special acest subiect – serviciile oferite de chelneri – conteaza enorma.

Da, chelnerul trebuie sa fie extrem de educat si sa “simta” jobul in care activeaza. Trebuie chiar sa ma respecte in gind, in ceea ce simte, nu in ceea ce-mi arata, uneori fortat, pe chipul propriu. Despre asta e vorba.
O singura data nu am lasat bacsis in cele 41 de resturante, la Casa Taraneasca de la Triumf, clasat de departe pe ultimul loc in Topul meu.