Restaurantul – chelnerul Dabija

            Nu e vorba despre unul dintre acele bancuri celebre din categoria Anton sau Marcu ci despre o intamplare reala si ilara, dar care arata inca radacinile puternice ale vechii scoli

            Eram in provincie la un restaurant dealtfel serios si civilizat si impreuna cu cativa prieteni am petrecut o seara frumoasa : am mancat binisor, am discutat cu vechi prieteni pe care nu ii mai vazusem de mult, etc.

            La final am cerut cum era si normal nota.

            Chelnerul, Dabija pe numele lui, un chelner din vechea scoala, serviabil, corect imbracat, care stia sa fie atent la tot ceea ce putea dori clientul, niciodata nu a refuzat ceva, a zambit tot timpul, si a adus evident, nota ceruta

            Am luat-o, am studiat-o cateva secunde, am facut cateva glume pentru ca era in formatul vechi scrisa de mana si, la un moment dat, am vazut finalul: mere – 20 ron

            Am fi sarit peste acest amanunt dar nu ne aminteam sa fi fost pe masa macar un platou cu fructe, sau orice altceva,  asa ca am intrebat:

” – Domnu’ Dabija, nu v suparati, ce este cu merele astea ?

– Pai ce sa fie, nimic… DACA MERE’ MERE,… DACA NU, NU ! “

 

            Impresionant, am ras, am lasat tips, am lasat si merele si am realizat ce poate face un ospatar intr-un restaurant : Agonie si Extaz.

Hits: 251

Consideratii de criza

            Criza actuala afecteaza pe toata lumea; am spus o noutate pe care sunt convins ca nimeni nu o stia…:)

            Vorbeam zilele trecute cu un prieten, analist financiar intr-o banca din Romania si il intrebam unde mananca la pranz. Raspunsul m-a lasat putin masca: ” … pachetel de acasa…”. Si tu Brutus ?  Este evident ca fiecare dintre noi are mai putini bani in buzunare. Ratele la banci au crescut – pentru cei cu credite – facturile de orice fel sunt din ce in ce mai mari, riscul sa-ti pierzi job-ul sau sa ti se micsoreze salariul este ca o sabie a lui Damocles asupra marii majoritati dintre noi,…, dar oare asa mare sa fie panica ?

            Industria restaurantelor trece si ea prin aceeasi criza ca intreaga societate romaneasca si mondiala. Clientii economisesc mai mult ca de obicei si asta se vede in nota de plata. Dar scaderile sunt rezonabile, cel putin in sfera mea de cunoastere si, justificabile.

            Cu toate acestea vad reactii aproape ilare: un restaurant dintr-un oras de provincie a realizat meniuri de criza, chipurile la bani putini, un restaurant din Anglia isi plateste clientii sa manance ( asta chiar este ilara ), sau un anunt aproape socant de pe fatada unui restaurant bucurestean: ” va sperie criza !!! suntem aceeasi echipa si va asteptam sa incercati mancarea noastra mai ieftina ca acasa si garantat foarte buna !!! ” ( bold-uirile nu imi apartin )

            Nu vreau sa-mi dau cu parerea despre ideile de marketing ale unor antreprenori dar, cred ca in situatia economica de astazi, real negativa fata de obisnuinta noastra, masurile disperate nu fac decat sa accentueze imaginea de degringolada. Daca toata lumea vinde la jumatate de pret in conditiile in care materia prima nu s-a ieftinit, salariile nu s-au micsorat, oare ce inseamna ? Pana acum restaurantele vindeau scump pentru ca isi permiteau ? Meniurile speciale de criza contin doar jumatate din portia normala ? Mancarea in astfel de cazuri este reciclata, imbunatatita cu aditivi alimentari sau care este adevarul ?

            Nu stiu, dar ca si client imi pun intrebari de genul asta si multe altele. Nu inteleg cum astazi pot sa mananc ceva la jumatate de pret fata de acum 3 luni. Aceeasi cantitate, aceeasi calitate…. ? Este mai ieftin sa mananc la fast food decat la un restaurant ” a la carte ” si dintr-o data este mai sanatos ? Dupa toti acesti ani de marketing al mancarii sanatoase ?

            Nu mai inteleg nimic. Oare astazi nu mai conteaza decat sa apuci ziua de maine ? Sau…

            Nu exista o solutie aplicabila peste tot, dar cred ca sansa oricarei industrii intr-o criza o reprezinta calitatea produselor si a serviciilor. Si increderea pe care o genereaza in randul consumatorilor. Pana la urma, chiar si cu clienti mai putini, printr-o judicioasa calculatie a costurilor se poate trece de perioada de recesiune. Clientii trebuie sa aiba incredere totusi in restaurante si acest lucru nu este valabil doar astazi. Necesitatea sociala a restarantului nu mai trebuie demonstrata. Clientii trebuie sa primeasca un produs ( calitate / cantitate / pret – si aici ma refer si la servicii ) corect atat pe timp de criza cat si in prioada de crestere economica. Mai ales atunci. Si probabil ca cei care au facut si fac asta, vor reusi sa treaca peste aceasta lectie de viata.

            Asa cum spunea Einstein ” … criza este buna… “

Hits: 370

Critic de restaurant

            Cine esti tu de fapt ? asta este intrebarea care imi vine din ce in ce mai des in minte citind in internetul autohton critica pentru diverse restaurante. Nu as fi scris acest articol daca in zilele anterioare nu as fi gasit un articol al unei persoane, care a decis sa faca si ea critica de restaurant.  Fara pregatire, fara experienta, doar cu…” asa vrea eu…:) “. Nu spun ca a scris de rau sau de bine ( din intampare scrisese de bine  ) ci spun ” de ce sa am incredere in cineva doar pentru ca a mai mancat intr-un restaurant” ? Pastorel Teodoreanu spunea: ” Pentru a manca bine, nu este nevoie doar de bani si de stomac,…. mai este nevoie si de cap “.

            Este o moda de a fi critic de restaurant. Si pentru ca toata lumea mananca in restaurante, toata lumea poate fi critic. Sa nu fiu inteles gresit, nu vreau sa restrictionez dreptul la opinie, ar fi si imposibil in conditiile internetului de astazi dar, daca cineva vrea sa critice, as vrea sa stiu si de la ce inaltime o face. Una este sa te declari critic de restaurant si alta este sa spui ca doar ai mancat bine sau nu intr-un restaurant. Este nu numai o diferenta de nuanta ci, mai mult, o problema de etica.

            In tarile cu traditie gastronomica, a fi critic de restaurante este o meserie in sine, oamenii castiga bani din asta si pe langa recunoasterea de care se bucura au si responsabilitatea a ceea ce scriu. Scriu aceste randuri pentru ca eu cred ca este benefic pentru lumea restaurantelor sa existe critici avizati, sa existe stele reale in industrie. Comentariile nu pot fi oprite, acelasi internet ne este martor,  dar atunci cand pareri recunoscute a fi avizate spun un lucru, atunci aceea este categoria si, alte comentarii nu sunt decat … comentarii

            Nu cred deasemenea ca poti baga in aceeasi oala restaurante de o stea cu restaurante de 5 stele. si asta dupa stelele noastre romanesti. Ghidul Michelin nu trateaza restaurantele decat de la un nivel minim in sus, pentru ca sub un anumit standard este practic imposibil de apreciat corect. Cum as face comparatia intre un restaurant meditaranean bazat pe fructe de mare si un restaurant italienesc cu livrare la domiciliu. Sau cum te compari cu doar cele doua restaurante japoneze din Bucuresti ? ( daca sunt mai multe,… scuze ). Mere cu pere nu ai cum sa compari. Care mancare este mai buna: sarmalele cu mamaliguta sau spaghetti cu fructe de mare. Si care atmosfera este mai normala: cea cu un taraf de muzica populara sau Barry Manillow cantand in surdina ? Cu fata de masa sau fara ?

            Imi plac multe restaurante in Bucuresti, dar nu exista restaurant in care sa nu am ce comenta.  Ce ar insemna ca eu sa-mi las orgoliile si exagerarile sa-si spuna cuvantul ?

            Este nevoie de critica de restaurant. Este nevoie de oameni priceputi  care sa faca aceasta critica, oameni mai presus de orgoliile lor, oameni care sa inteleaga gastronomia in esenta ei, care sa stie si cum se spala o farfurie, si la cat timp se face dezinsectia, si ce inseamna HACCP, si ce se intampla cu uleiul incins la 150, 180, sau 220 de grade, sau,… multe altele.

            Nu spun ca toti cei care se ocupa de restaurante sunt profesionisti ( poate ca nici eu nu sunt ), dar pentru ca ei sa-si faca treaba bine este nevoie ori sa fie criticati ori sa fie laudati,… dar, cinstit,… pe rau sau bun facut.

 

            Am fost laudat pentru curajul de a face acest blog, de a ma expune…. 🙂

            Sunt curios, … oare acum ma expun ?

Hits: 973

Restaurantul ( 1 )

            Un prieten foarte bun, pe care nu am nici un motiv sa nu-l cred, mi-a povestit o intamplare haioasa dintr-o cafenea pariziana.

            fiind cazati undeva in Paris la un hotel, am decis impreuna cu prietenii din grup sa luam micul dejun la o cafenea din apropiere cu o vedere frumoasa asupra zonei. Azi asa, maine la fel, dupa cateva zile, ne-am gandit sa cerem un discount pentru zilele urmatoare, ca niste clienti fideli ce eram deja…:) Pana la urma, in total stateam 14 zile si nu strica nimanui o mica economie. Vorbind franceza fluent, am abordat-o pe tanara care ne servea, aceeasi in fiecare dimineata si am primit un raspuns care m-a facut sa rad cu pofta:

            ” – Este placerea d-voastra sa veniti aici, domnule , nu a mea sa va servesc…! “

            Este drept ca am ras si eu cu pofta la aceasta aproape anecdota dar, mi-am adus aminte de experientele traite de mine la Paris si am regasit atitudinea. De fapt, in marile capitale  sau orase europene, superturistice ( Paris, Venetia,… ), in marea majoritate a cazurilor esti servit fara pretentii, la obiect si gata. Daca ai vrea sa comentezi ceva despre mancare sau durata serviciului, cred ca ospatarul respectiv nu ar intelege ce doresti. Exista si cazuri in care lucrurile merg struna dar, sa fim sinceri, rar, foarte rar.

            Povestirea prietenului, mi-a adus aminte de o alta,  antagonista fata de cea de mai sus, petrecuta la Milano:

            Intrand intr-o tratorie in care mai fusesem simplu client cu 2 ani inainte, ospatarul mi-a spus dupa ce m-a fixat cateva secunde:

            ” – Buna seara, bine ati revenit. stati tot la hotelul la care ati stat si acum 2 ani ? ”

            Uimirea mi-a fost asa de mare, incat am tot povestit aceasta intamplare, dealtfel unica. Acel ospatar este in aceeasi categorie rara, foarte rara cu cel din povestea d-lui Cristi Roman, dintr-un comentariu din acest blog.  

Hits: 148

Restaurantul

            De foarte multi ani, as spune dintotdeauna, mi-a placut sa mananc in restaurante. Nu am o atractie fixista pentru anumite tipuri de restaurant, sau bucatarii – cu toate ca am preferintele mele.  Calatoresc, o mare realizare a Revolutiei din Decembrie, si asta este un alt prilej fantastic de a manca in restaurante: observ organizarea ( meteahna profesionala ! ), preparatele, oamenii, obiceiurile, fac comparatii si gasesc puncte comune…

            De fapt, cred ca putina lume se gandeste la rolul social al retstaurantului. Daca nu ar fi existat, RESTAURANTUL ar fi trebuit inventat, asa de important a ajuns in viata noastra a tuturor.

            Mergem la restaurant sa mancam, mergem sa bem ceva, dar, de fapt, mergem la restaurant pentru ca suntem fiinte sociale. Cand mancam in pauza de pranz o facem pentru ca trebuie sa ne hranim dar, nu o facem numai cu un sandwich de acasa in birou pentru ca trebuie sa ne relaxam, poate sa ne intalnim cu cineva in pauza de pranz, sa vedem pe altii – asta ne scoate din normalitatea noastra, sa ne luam ratia de hrana sociala.

            Eu ies seara in oras cu prieteni cam de 3 ori pe saptamana, restul serilor le petrec ori acasa ori la munca ( ok, la munca inseamna tot la restaurant…:) ). Mancam ceva ( si aici doamnele intotdeauna se plang ca nu ar fi trebuit sa manance seara, si uneori si noi o facem ) mult, putin, dupa cum ne dicteaza constiinta !?, bem o sticla doua de vin si stam la taclale. Cunosc cred ca 60 – 70 % dintre restaurantele bucurestene ca si client si, nu vreau sa fac critica de restaurant aici, fara ele viata Bucurestiului ar fi fada. Si cand mergem la o piesa de teatru sau un film, inchiderea zilei se face tot la o crasma.

            Ar trebui sa fiu cintit si sa recunosc ca sub acest nume ma refer aici la tot ce inseamna local de alimentatie publica, adica si la cafenele si la cluburi, inclusiv fast-food-uri. Poate ca ar fi trebuit sa le spun altfel, pentru a evidentia si aceste laturi ale alimentatiei publice dar, nu stiu de ce, am preferat sa le numesc pe toate, generic, restaurant.

            Coalitia guvernamentala s-a definitivat la crasma ( nimic anormal ), mari afaceri mondiale se parafeaza la un steak, bugetele de la mici companii pana la puternice tari se plimba prin saloanele restaurantelor, povesti de dragoste se infiripa sau se termina in colturi, la o masa retrasa sau in mijlocul tumultului unui restaurant,  falimente care plang in fata unui pahar de alcool pe o tejghea de bar, …,totul este prezent in aceasta lume din interiorul lumii restaurantele.

            Nu cred ca exista om care sa nu fi calcat macar o data pragul unui local si poate de aceea toti ne pricepem, toti evaluam, toti avem un cuvant de spus: nimic anormal. 

            Organizarea unui restaurant il imparte inevitabil pe acesta in doua. Partea din spate, Infernul, cu oameni care nu stralucesc dar care  fac lucrurile sa se miste, eroi necunoscuti si, Edenul, salonul. Sau poate, si ma elocvent, eu asemuiesc un restaurant cu Titanicul: sala de bal cu doamne in rochii vapoaroase si domni spilcuiti gata sa le invite la dans si, 10 etaje mai jos, Leonardo di Caprio si alti negri mici bagand carbuni la foale pentru a mentine stralucirea din sala de bal ( paralela nu trebuie sa fie exacta…este doar o gluma ).

            Iubesc restaurantul pentru freamatul lui, pentru interactiunea fantastica dintre oameni, pentru viata lui, pentru ca inevitabil devine parte din tine si, cand crezi ca tu il conduci, afli ca esti indisolubil legat de el.

            In jurul meu se intampla lucruri, oamenii isi leaga sau isi desleaga destinele, si le schimba tot timpul, apar si dispar lucruri care pareau de nedisparut. Prietenilor, le spun de ani de zile ca daca m-as apuca sa scriu o carte cu intamplari din restaurante as putea umple volume,…:). poate ca asta este un inceput. Sub acest nume de articol, voi incerca sa scot la suprafata constant intamplari sau oameni obisnuiti din aceasta lume si de ce ei sunt, pentru mine, eroi.

            Daca astazi ar fi sa incep din nou aceasta activitate stiind tot ce stiu despre ea, probabil ca as fugi departe, dar asa, fiind in interiorul ei, nu ma pot lasa, este ca un drog,… si nici nu vreau.

Hits: 195