Menu

Ziua a inceput cu panica. Nu im gaseam leucoplastul si evident ca nu aveam cum sa-mi blindez talpile. Reusisem sa ii explic proprietarului restaurantului din pensiunea unde dormisem  ca avem nevoie de un cutit, si cand a inteles a exclamat: “ ah cutitos ! “. Nu stiu cum se scrie dar cand am auzit cum se pronunta am inceput sa rad de eforturile facute in ultimile 5 minute, cat am baut o cafea, de a explica ce nevoie aveam . Imi trebuia cutitul ca sa tai leucoplastul. Si reajuns in camera, leucoplastul lipsea cu desavarsire. Am pus pe pat toata punga cu farmaceutice si am inceput sa ma gandesc cum fac. In 10 minute, eram gata de drum: am folosit plasturii. Compeed pe post de leucoplast. Aveam un tonus extraordinar, ziua era superba. Am platit la pensiune, noroc ca aveam bani cash la mine pentru ca altfel era cu suparare si iata-ma pe drum. Ora 8 fara ceva….

 

Primii km parca zburam. Niciodata in toate acele zile nu m-am ai simtit asa de bine. Si rucsacul parea mai usor. Mai aveam 28 de km si faceam calcule ca pana la 1. 30, daca nu ma opresc ii fac, apoi pana la 2…. Ma simteam de neoprit…..:) Dupa cateva sute de metri mi-am data seama ca imi uitasem sapca in camera. Nu m-am mai intors…, voi merge pe la umbra si oricum ajung inainte de caldura mare de dupa amiaza. Mi-am amintit atunci tot ceea ce uitasem intr-un fel sau altul, pe undeva pe traseu. Camino avea pretul lui, pe care il plateai cateodata fara sa stii. Ochelarii de soare, un tricou, stick-ul de selfie, sapca. Cred ca de asta era rucsacul mai usor.

 

Plimbarea de astazi a fost deasemenea usoara. Primii 10 km i-am facut mai repede decat ma asteptam. In mai putin de doua ore. In loc sa ma opresc sa ma odihnesc am zis ca acum este momentul sa trag. Picioarele erau in forma excelenta, nimic nu ma durea. Daca seara ma culcasem cu o mica mustrare de constiinta, dimineata, la tonusul cu care m-am trezit, nimic nu mai exista. De la km 15, a inceput urcusul. Nu greu, dar lung. Asta m-a incetinit…, destul de mult. La 12.30, nu am mai putut si, m-am oprit la o carciumioara sa mananc ceva si sa ma odihnesc putin. Mai aveam 8 km. eram in suburbiile orasului. Drumul era prin acelasi parc ca si in zilele precedente. Totul verde, case care incepusera sa fie mai ingrijite, baruri sau restaurante pentru pelerini peste tot. Si multi, multi calatori. Pe jos sau pe bicicleta. Adevarul, nu stiu daca am mai spus asta, este ca de la Sarria crescuse exponential numarul pelerinilor. Sarria era ultimul punct de unde trebuia sa pleci in pelerinaj pentru a obtine Compostela. Mi-am mancat deja clasica caldo gallega, am baut un ceai cald si inapoi la drum. Uimitor, tonusul nu disparuse si picioarele nu dadeau semne de oboseala.

 

La 14.15 – 14.20, am intrat in Santiago. Eram fericit. Dar totusi, pana la catedrala mai era ceva de mers. Vreo 40 de minute. Ma uitam la lumea pe langa care treceam si unii nici nu ne vedeau. Zic ca nu ne vedeau pentru ca din 10 in 10 metri era macar un om cu rucsacul in spate daca nu un grup. Erau atat de obisnuiti cu prezenta noastra incat nu mai insemnam nimic. Neplacut sentiment.

 

Drumul prin orasul nou nu mi-a zis nimic. Incet incet am intrat in orasul vechi, stradutele au devenit mai inghesuite, cladirile mai din alte timpuri si, intr-un final am ajuns la catedrala. Poate ca asteptarile mele erau ca cineva sa te preia, sa te ghidoneze, sa-ti spuna ce sa faci mai departe si, cand colo…, nimic. Am mers 300 de km si gata…, s-a terminat si nimeni nu imi zice nimic. Eram derutat. In piata mare din fata catedralei nimic altceva decat o schela enorma.

IMG-20150526-WA0007

M-am invartit, am intrebat pe unde se intra in catedrala, am aflat ca prin lateral, am ocolit din nou catedrala si am ajuns unde mai fusesem. M-am asezat pe trepte si am stat sa ma uit in jur. Am observat cativa oameni pe care ii mai vazusem pe drum. Ne-am zambit si am inteles ca nimeni din exterior nu trebuie sa-ti spuna ceva bun…, tu, cu toti ceilalti cu care te-ai vazut pe drum iti vei spune. AtuIMG-20150526-WA0008nci m-am linistit. Am vazut pe un geam scris mare “ storage luggage “, pt 2 euro mi-am lasat rucsacul acolo si am plecat sa ma plimb. Catedrala este impresionanta cu “ botafumeiro “ agatata de franghii deasupra altarului. Nu am vazut-o functionand, nu stiu daca am scris corect dar nu conteaza. Nu vizitez multe biserici dar aceasta merita vizitata.

IMG-20150526-WA0000IMG-20150526-WA0001IMG-20150526-WA0003

Am iesit, mi-am luat o apa si am plecat sa-mi iau Compostela. Aici a aparut o mare deceptie. Am stat 2 ore la coada. Toata lumea era indignata. Evident ca la coada te intalneai cu toti. Majoritatea cu care am vorbit vroiau sa mearga la Finisterre, la capatul pamantului. Asta insemna inca 80 de km. initial nu intelegeam de ce sa mai mergi inca 80 km pe jos, dupa ce ai facut deja 800 sau, in cazul Jesicai si a altora, mult mai mult. Motivul era simplu. Mersul devenise parte din noi. Dupa ce zile in sir te-ai trezit dimineata cu gandul sa faci km, dupa ce ai tras atatea zile de tine, cand s-a terminat.., parca nu mai ai sens… Si atunci iti trebuie inca niste zile de mers…, pentru ca creierul sa poata intelege ca ai ajuns la capat. Pentru a te bucura pe deplin. Sau asta am inteles eu….:)

 

Orasul vechi era frumos. Stradutele pline de magazinase si de carciumioare care mai de care mai prietenoase. Animatie, mancare buna, toata lumea facea poze, cladiri frumoase, veselie. Toata lumea radea. Nu mai exista oboseala, era doar zambet. Din cand in cand, te mai intalneai cu cineva, te luai in brate, te pupai si mergeai mai departe. Toata lumea intreba de toata lumea.

 

Aveam hainele murdare si nu mai aveam chef sa spal nimic. Mi-am cumparat o pereche de blugi, niste tenisi si o camasa si am iesit sa mananc ceva. Si sa ma plimb.  Peste si fructe de mare. Dupa care am cazut lat…, oboseala ma ajungea din urma.

 

Inainte sa ma duc sa mananc, am intrat din nou in catedrala. Era slujba de seara. Catedrala plina ochi. O calugarita a inceput sa cante cantece de adoratie si, trebuie sa recunosc ca avea o voce de invidiat. Chiar daca nu aveam voie sa integistram nimic, am inregistrat un cantec. Am avut sentimentul ca il mai auzisem undeva, in finalul filmului care m-a determinat sa ajung aici: “ the Way “ cu Martin Sheen.

 

A doua zi la slujba de la ora 12, au fost pomeniti toti pelerinii care ajunsesera pana atunci. Deci si eu. Nu cu nume, pentru ca era imposibil sa  repeti  numele a catorva sute, daca nu mii de oameni care ajung zilnic in Santiago, dar cu numele tarii de unde au venit, precum si locul de unde au inceput pelerinajul. Frumos. Am realiazat atunci ca, poate aceasta catedrala este cea mai plina catedrala pe care o are comunitatea crestina. Zilnic, aici sunt cel putin 2 slujbe, la care catedrala este plina ochi. Chiar daca cei care intra sunt mereu altii, totusi aici biserica are unul dintre cele mai stranse contacte cu credinciosii sai. Si nu numai pentru ca daca stau acum si ma gandesc, Camino nu mai este demult despre religie. Camino pot spune ca a devenit o religie in sine. Si cum sa nu fie asa cand sunt zeci de milioane de oameni care au strabatut drumul in timp, oameni de toate culorile Pamantului si din toate religiile acestuia.

 

IMG-20150526-WA0018Am inchiriat o masina si am plecat spre Finistere. Cel putin asa era intentia. Am intrebat la agentie care este directia, apoi int-o benzinarie si, primul indicator care mi-a iesit in cale a fost cel de Muxia. La naiba cu Finistere….:). A meritat toti banii. Am ajuns in locul in care se termina filmul de mai sus si, am descoperit un loc incarcat de atata energie incat nu imi mai venea sa plec. Biserica din film arsese un an mai tarziu dar una noua ii luase locul intre timp. Am stat pe pietre, m-a batut vantul si m-am bucurat ca sunt acolo.

 

Seara, am mancat peste si alte fructe de mare, foarte bune, am baut un pahar de vin si, tarziu, urandu-I lui Cristiano “ happy birthday “ am aflat barul in care era, o straduta mai departe fata de locul unde mancam eu. Ne-am salutat, fiecare isi cumpara de baut, atmosfera misto, lume cunoscuta deja…., nu stiu ce au facut pana dimineata, eu la ora 1 eram la nani.

 

Deja El Camino se terminase. Organismul isi cerea orele de somn pentru a se reface dar, inainte sa adorm m-am adus aminte ca, stand pe pietre la Muxia, am spus: La revedere El Camino.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *