Menu

Ziua a inceput cu vremea intunecata. Norocul meu a fost ca nu batea vantul prea tare. Daca tot am investit ieri intr-o farmacie, era cazul sa-mi pun investitia la lucru. Zis si facut si, in jurul orei 9.30 eram la drum. Am vrut sa mai fac o poza la manastire dar un frumos tractor era pus chiar in unghiul meu, asa ca m-am lasat pagubas. Am iesit din Samos si in primii 2 km imi intrasem in mana, cum s-ar zice. Imi baricadasem picioarele atat de bine incat nu ma mai deranjau si talpicii de silicon erau perfecti. Mai aveam 9 km pana la Sarria cand indicatorul imi arata ca drumul pelerinului o ia la dreapta, asa ca asta am facut si eu. Nasoala greseala, care m-a costat 6,5 km in plus, cei drept, prin padure, poienite, niste satuce uitate de timp. Totusi, 6,5 km in plus, cu urcusuri si coborasuri, au insemnat pierderea a doua ore si, mai nasol, o gramada de nervi. Imi propusesem sa ajung la Sarria la ora 12 si am ajuns la ora 2. Colac peste pupaza, in loc sa ocolesc orasul, pe o ruta scurta, am intrat direct in el si tot ceea ce a fost de vazut a fost un urcus si apoi un coboras obositor. Asa am ajuns sa iubesc scarile. Cu cat mai multe scari de urcat cu atat mai frumos….:)

 

Ajuns totusi in Sarria am mancat ceva, fixatia mea cu “ galician soup “ si niste peste, dupa care am luat-o din nou la drum. Chiar cand ieseam de-a binelea dun oras, una dintre lituaniencele pe care le mai vazusem si in zilele anterioare m-a ajuns din urma. Intrand in vorba, am intrat si in ritmul ei de mers si am ramas uimiti amandoi cu ce viteza curgeau km.

 

Era aproape imposibil sa ajungem la Portomarin si am decis sa cautam o Albergue sau un Hostal. A fost foarte haios cand in Mrgade, cand sa intram in singurul Hostal din zona, a iesit proprietare si ne-a zis: completo, completo…..:). Atunci s-a aprins un beculet ca s-ar putea sa fie cu risc gasirea cazarii. Oare cati oameni mai trecusera deja pe acolo si intrebasera. Am mai mers inca un km si ceva si, ajungand in Ferrerios, am avut surpriza sa gasim o Albergue foarte modern facuta. Cu toate astea era full si ea dar, proprietara foarte amabila, ne-a indrumat catre alta, aflata la 100 de metri departare si care mai avea paturi libere. Era o Donatio.

 

IMG-20150521-WA0002Pentru cei care nu stiu Albergue sunt un fel de hostel-uri din orasele noastre, unde se ofera un pat, in general suprapus si inghesuit si baie si wc. In cele ale primariilor pot exista si incaperi cu 80 de paturi pe cand in cele private, incaperile sunt mult mai mici. Donatio este un fel de Albergue, dar pentru ca nu isi poate spune asa, ofera conditiile gratis si tu, ca si client, donezi niste bani. O mica forma de ocolire a legii de care nimeni nu se agata.

 

Deci, am intrat intai in restaurantul din fata, apoi prin niste usi am ajuns la dormitor. Aici erau 14 paturi suprapuse si deja cam multa agitatie in interior. Dupa noi a mai venit si alta lumea, unii au ramas altii nu, cert este ca in urmatoarea ora s-a umplut.

 

Nu a fost cea mai buna cazare dar, nici pe departe de nerepetat. Singura mea problema a fost ca obisnuit sa-mi fac tabieturile intr-un ritm, aici ritmul nu putea fi respectat. Avantajul  era faptul ca erai inconjurat de lume. Interactionai cu oamenii, le aflai povestile. Iti dadeai seama ca problemele tale cu bataturi, dureri de picioare sau altele le au toti, unii mai rau altii mai putin rau decat tine. Chiar daca exista hoteluri peste tot si, chiar daca eu, comod fiind am stat mai degraba in ele, Albergue-urile sunt solutia pentru Camino. Cost, fiind Donatio, 3 euro pe noapte. Una normala ar fi costat max 10, cu conditii mult mai bune. Ce trebuie iar spus este faptul ca intr-o astfel de cazare, primesti doar salteaua pe pat si un soi de cerceaf de unica folosinta, deci iti trebuie sac de dormit

 

Aici, am cunoscut-o pe Jesica, o nemtoaica, actrita, care incepuse El Camino cu 80 de zile in urma, in Germania, la ea in oras ( nu mai stiu unde ). A trecut prin Elvetia, Franta si ajunsese acolo dupa 1800 de km. Mi s-a parut wow. Intamplarile stranse de ea in cele 80 de zile pot sta la baza macar a unei mici serii de carti de calatorie. O ascultam si eram fascinat.

 

Masa de seara, locul unde am fugit toti din dormitorul stramt a fost frugala, de acum vesnica mea supa de legume, caldo galegga, 2 pahare de Albarino, un vin considerat printre cele mai bune vinuri albe din Spania ( noi nu primeam vedetele dar asta era bine pt ca nu beam mult….:) ) si, un alt lucru bun in astfel de comunitati, la 10.30 am mers la culcare.

 

Somnul a fost ca de fiecare data, somn, ce e drept ii cam auzeai pe toti ceilalti cand se mai duceau la baie sau isi mai cautau in mijlocul noptii ceva in rucsac dar, a fost in regula. La ora 4.30, prima persoana s-a trezit, in 10 – 15 minute era gata echipata si, iesind pe usa, s-a auzit un soptit: Buen Camino

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *