Menu

Trezirea a fost simpla, la ora 6.30. Viermuiala din camera iti spunea ca ai dormit suficient. Adevarul era ca imi facusem orele de somn si nu aveam de ce sa ma plang. M-am imbracat, a fost prima data cand nu am facut dus dimineata, mi-am baricadat ranile de la picioare cu plasturi si bandaje si la 7.45 eram gata de drum. Stabilisem cu Ines, lituanianca, sa luam micul dejun max la ora 10 in Portomarino, asa ca am plecat la drum

 

Primii metri au fost groaznici la amandoi. Parca picioarele isi resetasera comanda de mers. Ma dureau muschii, talpa, tot. Si pe ea la fel. Am strans din dinti si in mai putin de 500 de metri mergeam aproape normal. Cam cand ne stabilisem noi ritmul de mers, trece in pas saltat pe langa noi Daniel, un italian, care cu o seara inainte cand am intrat in dormitor era cu pungi de gheata pe picioare datorita unei inflamatii urate a acestora. Ne-a salutat si intrebandu-l cum se simte, si-a pus un deget de-a latul intre dinti si a strans putin ca pentru a simboliza durerea dar, ca va suporta. Dupa ceva vreme, a disparut in fata.

 

Drumul a fost usor, prin padure, poienite, pe  langa casele oamenilor, prin alte satuce formate din 5 case si care nu existau pe harta si la 9.45 eram pe terasa unei cafenele cu cafeaua in fata. 5 km pe ora era un ritm foarte bun, pe care as fi fost multumit sa il am tot timpul. Jesica ne-a ajuns din urma si il “ blestema “ pe Daniel ca, in loc sa se protejeze, el merge cu 6 km pe ora: cum sa il ajunga ? Si Jesica mergea si ea repede….:)

 

Portomarino a fost primul oras total nesemnalizat pe care l-am intalnit. Toata lumea se oprea bulversata pentru ca nu stia pe unde sa mearga. Cu intrebarea treci marea, se spune, asa ca ne-am descurcat. Frumusetea orasului era data de lacul linistit si mare, langa care era asezat.

 

Pentru ca pana la Palas de Rei mai erau totusi 24 km, ne-am pornit la drum si, foarte repede s-a vazut ca nu pot tine ritmul de mers cu companioana mea, asa ca in mai putin de un km ea a luat-o inainte. Probabil ne vom mai intalni pe drum, ca si in alte dati. Vremea era intunecata si cu aviz de ploaie asa ca nu am scapat si m-a prins ploaia in camp.Mi-am readus aminte ce destept m-am considerat cand, facandu-mi bagajul am decis ca nu va ploua asa ca nu trebuie sa imi iau nici windstopper nici ceva de ploaie…., macar o umbrela, asa cum i-am vazut pe unii…..:) Ploaia nu a fost pana la piele, husa de pe rucsac a protejat ce era inauntru asa ca m-am oprit la primul bar sa beau un ceai cald si apoi iar la treaba. Drum usor, cand pe strada cand pe dealuri, sate normale, mirosul de balega pusa pe camp sau ramasa pe strada, de fan, de liliac sau alte plante, aerul simplu si placut de padure m-au facut sa-mi aduc aminte de copilaria mea la bunicii mei, la Poienile Oancei, un alt sat suspndat in timp, undeva pe langa Roman.

 

Un lucru foarte misto care aparuse cam de pe la km 105, a fost un soi de borna kilometrica, borna care a devenit repede un reper. O asteptai, iti calculai mersul functie de ea, mai ales ca uneori o gaseai si din 500 in 500 de metri. Picioarele ma dureau destul de tare, dar nu bataturile ci talpile si muschii incepusera sa-mi trimita semnale de revolta. Am incercat sa schimb stilul de mers, sa fiu mai relaxat dar nimic nu mergea. In acel moment m-am gandit sa iau un taxi. Serviciul de taxi este foarte prezent peste tot si, cred ca atunci cand cineva este epuizat apeleaza la el. Asa ma simteam eu atunci. Trebuia sa opresc la o carciuma si sa-i rog sa faca o comanda. Mi-am propus ca urmatorul sat, sa fie locul in care sa ma opresc si sa fac comanda. In urmatorul sat am dat de o carciuma foarte frumusica si, cand vroiam sa ma opresc pentru ce decisesem sa fac, un gand mi-a zis, hai sa mai mergem putin Cataline, pana in urmatorul sat si, uite-ma strangand din dinti si mergand mai departe. Poate a fost rusinea ca ma vad altii, poate a fost rusinea fata de mine, poate mandria, cert este ca in urmatorul sat am ajuns cu bine si, aici am gasit o curte frumoasa, cu mese si scaune in fata unei carciumioare. M-am asezat la o masa langa alti calatori si unul dintre el era Cristiano, danezul cu care statusem seara la palavre dupa vizita manastirii. Era cu alti companioni si povestea despre ce mare petrecere va face sambata, la Santiago, de ziua lui. Toti eram invitati…..:). Am ras la glumele lui, mai ales ca erau aceleasi de cu doua seri inainte si, cand auzind una am ridicat privirea, el mi-a facut un semn complice cu ochiul, am zambit si am tacut, gandindu-ma cat de previzibili sunt anumiti oameni daca ai timp sa ii observi. Era un om misto luat asa, la intamplare, dar luat la bani marunti era limitat. Mergem mai departe…..:)

 

Inainte sa ne ridicam de la masa s-a intamplat un fapt extraordinar: spre noi, usor, usor, venea un domn bine imbracat, nu iesea cu nimic in evidenta ca ar fi ceva in neregula, doar un baston care ii ghida drumul. Acel domn era orb. Si era pe El Camino. Si venea spre noi, pentru ca ne auzise vorbind si pentru a ne ruga sa-i facem o fotografie lui si prietenilor cu care era. Celalalt danez de la masa a sarit imediat si le-a facut poza celor 4 barbati care mergeau impreuna. Incepusera la Sarria si planuiau evident sa ajunga la Santiago. Mi s-a parut fantastic, emotionant ca tocmai cel care probabil nu va vedea niciodata poza, sa isi doreasca ca ea sa fie facuta. Dupa aceea, prietenii lui, au luat o bara de vreo 3 metri pe care o tineau cu ei, doi dintre ei au prins-o de capete si cel fara vedere s-a prins la mijloc si, au plecat. Ca un facut, in acelasi moment, pe drum, a trecut un biciclist care avea tractat o tricicleta speciala, de genul celor pentru persoane cu dizabilitati, in care pedalierul este la mana, cu un alt calator in spate.

A fost prea mult pentru mine, asa ca m-am ridicat si am spus ca nu mai sunt obosit. Am platit nota, m-am echipat si am plecat. De ce sa ma plang eu  cand alti oameni nu au lucrurile de baza ?

 

Am mers mai departe, mai aveam vreo 10 km pana in Palace de Rei, km pe care i-am facut strangand din dinti. Pe drum i-am reintalnit pe cei cu persoana fara vedere, i-am salutat si am ramas inca o data uimit de normalitatea tuturor. Fantastica prietenie si sustinere.

 

Am ajuns in jur de ora 17, dar pana la hotel m-am mai chinuit vreo 40 de minute…, era la iesirea din oras, slava Domnului ca a doua zi ma dadeam jos din pat direct pe traseu. Mi-am facut un dus, mi-am ingrijit talpile, am spalat ce aveam de spalat si am coborat sa mananc ceva. Meniul, pe o foita mica de hartie, cuprindea 3 feluri de mancare. Noroc ca aveau supa mea galiceana. Mi-au pus un castron mare din inox in fata, un vin corect dar din care nu a intrat mai mult decat un pahar. Am mancat tot castronul si am incercat sa scriu ceva dar, in acel moment nimic nu iesea. Gandul meu era la un singur lucru: mandria cu care, trecand pe langa noi, tipul din carucior ne-a strigat: Buen Camino.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *