Astazi m-am plimbat prin parc. Stiu ca suna usor tupeist dar fata de ceea ce m-a asteptam, a fost o plimbare in parc. Herastrau si Muzeul satului la un loc, pana faci vreo 37 de km. pentru ca astazi m-am intrecut pe mine, avand in vedere ranile pe care le aveam. Nu a fost usor dar, ranile au fost bine badijonate, traseul nu a fost nici pe departe “ legs breaker “ asa cum il descri site-urile si psihicul meu a fost la cote maxime. Determinarea este importanta si, este a multa oara cand imi dau seama de asta.

Am plecat din Palace del Rei dimineata, dupa o cafea bauta in fuga. Nu am mai folosit nici un plasture tip Compeed, pentru ca deja imi faceau rau, voi povesti in alta parte problema asta, ci numai comprese sterile si leucoplast. Picioarele tineau, psihicul si mai si, asa ca am luat-o pe drumul iadului…, cand colo, o plimbare in parc. Faptul ca incepand cu Sarria numarul celor care vin pe El Camino creste exponential si faptul ca ei nu pot compara alte etape din spate cu ceea ce este de parcurs, plus faptul ca Sarria – Santiago este impartita pe orase nu pe km, ii face pe oameni sa parcurga etape de cate 20 km pe zi si dintr-o data, 28. Asta si usoarele pante in sus sau in jos i-au facut pe multi sa numeasca aceasta plimbare in parc “ legs breaker “. Comparatia cu plimbarea in parc nu vine numai din latimea aleei ci si din multimea de carciumioare, faptul ca esti peste tot inconjurat de verde, treci prin tot felul de satuce unde dai peste toate miresmele satulu si, in acelasi timp, este plin de lume. Este ca pe bulevard. Km intregi de oameni. Si bornele care iti spun in continuare cat si cum mergi. Pe la 10 am luat un mic dejun consistent, sandwich, croisant cu unt si gem si ceai. Croissantul spaniol este facut parca la misto fata de cel francez. Mare cat o zi de post, nu la fel de fraged dar parca pentru a aduce aminte francezilor ca acest produs mandria lor este nascut la Viena pentru a celebra o mare victorie impotriva otomanilor. La spanioli mananci o semiluna nu un croissant. Pentu asta trebuie sa mergi la Paris…, sau la Bucuresti.

Dupa micul dejun am realizat un fapt ingrijorator. Nu mai puteam merge. Picioarele, obosite fiind, mergeau din ce in ce mai incet. Oricat incercam sa le fortez. Atunci am decis sa nu ma mai opresc. Stiam ca daca ma opresc, ma opresc. Realizasem asta. Sau merg cu 2 km pe ora…, ceea ce era jignitor. Am decis sa nu ma mai opresc sa mananc, sau sa stau mai mult de cateva minute. Zis si facut si iata-ma luptandu-ma cu km. La cel cu nr 50, in loc de borna am dat de un magazin. Bine si asa. Borna era mai incolo putin,  atat de inscriptionata ca nu se mai vedeau km pe ea. La un moment dat, chiar daca aleile erau bune de mers, mi s- a parut o idee mai buna sa merg pe strada. Strada si cu drumul pelerinului se intersectau din cand in cand, in rest fiecare vazandu-si drumul. Avantajul era terenul plat pe care calca talpa, pentru mine o binecuvantare. Culmea este ca am iesit in fata unora care mergeau mult mai repede de cat mine. Imi aduc aminte cu placere de figura uimita a unei perechi mama fiica, frantuzoaice, cand m-au vazut stand si band un pahar de fresh, ele fiind putin in fata mea cand ne-am despartit.

Chiar daca fiecare pelerin are drumul lui personal si viteza lui, nu ai cum sa nu intri intr-un soi de competitie cu cei din jurul tau. Te ajuta sa-ti mentii ritmul: m-a depasit pustiul ala, sau mosul ala uite ce repede merge, eu ce naiba am ?. Esti singur si iti trec prin minte si altceva in afara de poezii….:)

Melide a fost un orasel in care m-am oprit sa-mi iau doua banane. Nu sunt un mare consumator dar la drum sunt bune. Pana la masa de seara, ele si fresh-ul de portocale mi-au fost suport. Povestind asta, multi au spus ca sunt nebun dar eu stiu ca daca as fi oprit sa mananc, m-ar fi luat lenea si m-as fi oprit sau as fi incetinit mult. Asa, am pacalit foamea si gata. Despre Orasel nu prea am ce sa zi…, un soi de Mizil….:)

Drumul de astazi mi s-a parut foarte placut si, asa cum vorbeam pe seara cu Kate si o prietena de a ei ( Bermude si Elvetia ), cu cat ne apropiam de Santiago cu atat totul devenea mai prietenos, mai aproape de civilizatie…, poate ca era doar perceptia noastra. Pentru ca si ea a avut aceeasi perceptie despre o plimbare usoara. Pentru ca nu gaseau cazare, dupa ce facusera deja vreo 43 de km, mai aveau de mers inca 7 pana la o Albergue cu 300 de paturi, unde sperau sa nu fie probleme. Cum spuneam, zona devenea foarte aglomerata si…, oamenii inca erau pe traseu.

Intrarea in Arzua poate fi considerata frumoasa; soseaua este larga si pelerinii au o alee paralela. Nu spun ca drumul nu a fost cu urcusuri si cu coborasuri dar dupa ultimile zece zile, ceea ce am facut astazi este chiar plimbare. De la Rabanal am inceput sa urcam muntele si apoi sa il coboram si in ziua aia am facut peste 30 de km. Astazi, atat urcusurile cat si coborasurile au fost la nivel de zeci de metri si, nimic abrupt. Nu aveam de ce sa ne plangem. In Arzua, am luat o decizie care cred ca m-a salvat. Am luat taxiul sa traversez orasul: 2 km. m-a lasat langa o multime de hale care ascundeau ceva comercial, reprezentante si o benzinarie si am luat-o mai departe. Era ora 4 si ceva. Mai aveam 35 de km. Lumea curgea in valuri asa ca dupa cativa km am decis ca in prima pensiune ma voi opri. Ma puteam opri si la o Albergue dar am decis sa am camera mea. Prima pe care am gasit-o era full. La fel si Albergue. A doua, un km mai tarziu si ea. Atunci amrealizat ca ar putea fi o problema cu cazarea, asa ca am decis ca prima pe care o gasesc sa nu o ratez. 7 km dupa Arzua, am gasit o pensiune, nu fantastica, dar care avea doua camere libere. Si o singura baie comuna. Am vrut sa refuz dar am avut intuitia sa il intreb pe tipul de la bar daca mai stie alte pensiuni in zona. Foarte amabil, a scos un teanc de fly-ere si, la rugamintea mea, a inceput sa sune. Dupa cateva minute de “ completo “, am decis ca acea camera era perfecta. Jumatate de ora mai tarziu, Kate si prietena ei elvetianaca ( Kate este una dintre persoanele cunoscute in Donatio unde am dormit ) mi-au confirmat ca am luat decizia corecta: si cand am luat taxiul si cand am pastrat camera. Cea mai apropiata cazare libera era o Albergue cu 300 de paturi, 7 km mai departe. Eu mi-as fi blestemat zilele daca ar fi trebuit sa-i fac si ma intreb totusi cum va stabili ea un record personal de 50 km intr-o zi, ajungand pana acolo. Fetele erau deja frante de oboseala. In fine, am mancat ceva impreuna, apoi ele, glumind de drumul ce le astepta, s-au echipat si au plecat. In urma lor a ramas doar un incurajator: Buen Camino.