Zilele trecute am plecat la Iasi pentru aniversarea de un an de la deschiderea cafenelei de acolo. Am plecat cu masina chiar daca avionul s-a dovedit intotdeauna mult mai comod.  Nu este cazul sa povestesc cum a fost la petrecerea anuversara, pregatirile facute, despre cei peste 200 de oameni care au fost prezenti la eveniment, dar pot povesti cu drag de ciorba radauteana pe care am mancato miercuri seara .

Iasul si nordul Moldovei in egala  masaura iti ofera cu prisosinta posibilitatea sa te intalnesti cu cateva bunataturi locale. Nu peste tot, nu oriunde, dar cu putin noroc, ceva stiinta in a descoperi si ceva prieteni pe recomandarea carora sa te poti baza, poti manca foarte bine. Am scris acum mai bine de 1 an intr-un prim post al acestui blog despre sosul Napoli din gulas sau preparatele italienesti sau internationale din restaurantele romanesti ca de niste anomalii intr-o zona care se cerea traditionalista. Un an si mai bine de intersectie cu Iasul si nordul Moldovei m-au facut sa descopar ca acest traditionalism si dorinta de a scoate gustoasele preparate moldovenesti in fata exista.

Joi seara am stat cuminti si ne-am aniversat. Toata ziua am pus la punct diversele detalii, am rearanjat mesele pana a fost bine, am gustat ce era de gustat si nu am avut timp de incursiuni. Chiar daca si vineri seara aveam eveniment in cafenea, am decis ca totusi trebuie sa ne hranim si ne-am dat intalnire cu cativa prieteni apropiati in carciuma domnului Dan: Taverna Bucium, situata undeva pe dealurile Buciumului, ajungi la ea pe un drum de piatra. O casa care pare mai degraba  locuinta domnului Dan, cateva locuri de parcare ocupate. Am pus masina intr-un colt de curte, am traversat casa – restaurant si am iesit pe terasa: simpla, usor rustica, cu cuptor exterior in care aveam sa descoperim imediat ce se intamplase si o priveliste frumoasa a apusului. Am spus de multe ori ca viitorul restauratiei in tara aceasta o reprezinta carciuma de familie in care proprietaru gateste sau serveste la masa dupa cum are pofta. Domnul Dan ne-a intampinat impreuna cu sotia dansului, prietenii nostri erau déjà la masa si ne asteptau. Dupa cele cateva clipe de inceput in care ne-am salutat si pupat unii pe altii si ne-am luat locurile la masa, a inceput festinul: ceafa la cuptor, piept de pui la ceaun, pastrama de oaie, carnaciori la tigaie, iar la final, cand credeam ca nu mai putem sa mancam, a mai venit si ceva purcel la tava, totul asezonat cu cartofi la cuptor, ardei copti si castraveti murati. Si pentru ca atata mancare care se topea in gura te facea sa uiti masura, sa mananci fara sa te opresti, un delicious vin alb fara vreo denumire speciala de origine, a subtiat din grasimea bucatelor.  Dupa un asemenea ospat, concertul din cafenea a fost binevenit.

Ziua de sambata mi-a prilejuit o alta surpriza culinara, intr-o pensiune a carui restaurant nu promitea atat de multe din exterior, am gasit un bucatar care probabil era indragostit de hribi pentru ca in meniu aveau hribi cu smantana, la gratar, pane si hribi cu usturoi. Am comandat hribi la gratar, pane,  mujdei si hribi cu smantana. Daca hribii la gratar se topeau in gura, daca din cei pane aveai senzatia ca puteai infuleca la nesfarsit, ei bine, hribii cu smantana dadeau dependenta. Mi-o aduceam aminte pe mama cum ne strangea cateodata si mergeam la padure si in timp ce noi copiii ne jucam, ea si cu tata culegeau diverse ciuperci, inclusive hribi. Imi aduceam  aminte cum apoi, acasa, toate ciupercile se verificau cu grija pentru ca apoi sa sfarseasca in oala. Chiar daca in acele vremuri nu imi placeaui ciupercile (ce bleg – gustul lor aveam sa-l descopar mai tarziu, in facultate) mirosul lor nu l-am uitat. Deliciu.

Hanul Ancutei este un nume cunoscut calatorilor din acea zona. Duminica, in drum spre casa ne-am oprit sa facem o vizita, am mancat foarte bine, dar si de data asta apogeul a fost reprezentat de hribii cu smantana. Poate ca nu ar fi meritat sa vorbesc atata despre “funghi porcini” daca aceasta delicatesa ar fi sufficient de pretuita in tara ei. Daca am reusi sa o gasim sufficient de usor de cumparat pentru a o putea prepara in restaurantele sau in casele noastre –  “ muntii nostril aur poarta…”  – cantitati impresionante de hribi iau drumul Italiei la un pret modic si se intorc in Romania aceeiasi, la un pret de comunitate europeana. Eu sunt suparat de acest fapt dar si mai suparat sunt de faptul ca sunt cateva sute de km intre mine si restaurantul unde pot manca aceasta bunatate.

In timp ce scriu aceste lucruri, in timp ce inca mai simt gustul purcelului ssau a patramei de la Taverna sau gustul hribilor la gratar sau cu smantana, imi aduc aminte si zambesc de faptul ca atunci cand am plecat din Bucuresti, fiind grabit, neavand timp, am mancat o alta bunatate care usor, usor devine“traditional” romaneasca: o shaorma. Cu de toate…:))))))

Pofta buna!

Hits: 574