Privind înapoi cu mândrie

Nu vreau să mă uit pe geam, spre cerul plumburiu şi copacii golaşi. Prefer să închid ochii şi să-mi amintesc nisipul fierbinte din jurul beach barului nostru de pe plaja „Marttinez”. Să aud din nou saxofonul cu care întâmpinam răsăritul, în lounge. Să contemplu – cu ochii minţii – cele 500 de locuri la mese (aproape toate – ocupate) din cel mai nou restaurant al nostru, deschis – pe 21 iunie 2013, împreună cu „Martinez Beach” – în Mamaia Nord.

Revăd cum ne relaxam, tolăniţi pe şezlong, ocrotiţi de umbrar şi cum puteam comanda – direct de pe telefon – un cocktail răcoritor. Prin intermediul aplicaţiei pentru smart phone, care funcţionează şi ca un card de fidelitate, ce îţi aduce puncte – pe baza cărora poţi câştiga numeroase premii. Cine a fost strângător – şi a adunat 250 de puncte – se pregăteşte acum pentru petrecerea de revelion. Oferită de un restaurant „La Mama”, desigur.

Dacă nu trebuia să le scriu pentru „Jurnal”, am fi depănat aceste amintiri la o cafea. Noua noastră cafea, 100% arabică, 100% organică şi certificată „Fairtrade”. Boabe proaspăt prăjite, de cafea cultivată fără folosirea pesticidelor sintetice, a erbicidelor şi a îngrăşămintelor chimice. Şi introdusă în toată reţeaua „La Mama”, cu un efort financiar nu tocmai modest…

Acum, cu atâtea aduceri aminte, acest editorial devine cam retrospectiv. Şi începe să semene cu un bilanţ pentru 2013. N-a fost intenţia mea. Aşa a ieşit. Oricum, se pare că nu am bătut pasul pe loc nici anul acesta. Vom sărbători amintitele realizări, împreună cu prietenii, colaboratorii şi clienţii noştri. Pretexte sunt, suficiente: Sfântul Andrei, Ziua Naţională, Sărbătorile Crăciunului, Revelionul. Mâncare gustoasă avem, băutura e destulă…
Măcar la fel de bun de-ar fi şi 2014… La mulţi ani!

Hits: 338

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Lunga vară fierbinte

Tinerii noştri cititori ar putea crede că povestesc despre sezonul 1958, din care ne-a rămas nemuritorul film cu Paul Newman (care îi împrumută titlul acestui editorial). Dar, nu, aceste amintiri estivale sunt din perioada în care eu aveam vârsta tinerilor noştri clienţi. Adică, de acum aproximativ 20 de ani.

Eram studenţi sau absolviserăm, deja, o facultate. Şi abia aşteptam să înceapă vara. Să plecăm la mare! Să ne tolănim pe nisip, să facem o baie în apa sărată, să ne răcorim cu o bere. Aţi putea spune că nimic nu s-a schimbat, nu-i aşa?

Şi totuşi, vacanţa noastră pe litoral era altfel. Pentru a sta lungit la soare, trebuia să scotoceşti prin dulapul cu lenjerie de acasă, după un cearşaf. Pe care îl sacrificai, decolorându-l şi umplându-l zilnic de nisip. Dacă preferai să leneveşti, pe plajă, la umbră, singura salvare putea veni – tot de acasă! – de la vecinul buticar. Care “se privatizase” şi îţi împrumuta, pentru un sejur, una dintre puţinele lui umbrele, cu care îl dotase un furnizor de marfă. Vroiai să bei ceva rece, direct pe nisip? Făceai mai întâi un drum pe la gheţărie, umpleai sacoşa cu un sloi zdrobit şi apoi afundai sticlele în granulele congelate…

Acum, standardele au evoluat mult. La “Marttinez Beach”, de exemplu, punem la dispoziţia clienţilor noştri şezlonguri confortabile, aşezate sub umbrare din stuf. Pentru consumaţia de pe plaja proprie, avem beach bar, dar şi un foarte spaţios lounge în aer liber, în care consumatorii sunt invitaţi pe perne comode. Cine nu vrea să se mişte de pe şezlong, poate comanda o băutură rece (sau ceva de mâncare) direct de sub umbrelă, printr-o aplicaţie dedicată pentru smartphone.

Cu toate acestea, eu petreceam foarte fericit – la mare – şi cu 20 de ani în urmă. De ce? Probabil şi pentru că aveam actuala vârstă a clienţilor noştri de acum…

Hits: 368

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Ctitoria

Recunosc: dezvoltasem o adevărată fobie pentru acest cuvânt. Încă din copilărie, de pe vremea “marilor ctitorii ale epocii de aur”. Nici măcar exemplele istorice ale atâtor domnitori români – luminaţi întemeietori – nu au reuşit să-mi îndulcească gustul amărui al acestui substantiv. Ctitorie! Numai că, acum, pur şi simplu nu găsesc o altă vorbă care să definească atât de bine clădirea noului restaurant “La Mama” – înălţat în Mamaia Nord. Da, aceasta este o ctitorie!

L-am ridicat de la zero. De la nivelul mării – la propriu. Am turnat fundaţia, am ridicat zidurile, am acoperit construcţia, i-am amenajat interioarele. Adică, am ctitorit. Manole a zidit-o pe Ana la temelia mănăstirii sale. Noi am “jertfit” pe nisipul Pontului Euxin peste 300.000 de codane cu batic alb şi doniţă pe umăr. Clone bancare – legale! – ale leliţei de pe versoul bancnotei de 10 lei.

Înaintea tuturor cunoscuţilor, eu însumi m-am întrebat: care a fost factorul determinant al acestei investiţii? Curajul? Inconştienţa? Inteligenţa? Nicidecum! A fost o decizie instinctuală. După 14 ani de activitate în industria ospitalităţii, este aproape normal să “simţi” locurile în care ţi-ar plăcea să fii prezent. Să ţi se releve – aproape de la sine – direcţiile şi planurile de viitor.

De aceea, fără a fi Nostradamus reîncarnat, pot să spun – cu suficientă precizie – ce se va întâmpla cu lanţul “La Mama” în următorii 5 – 10 ani. Vom deschide noi şi noi restaurante. Pe litoral, în Bucureşti, dar şi în alte oraşe româneşti – cu potenţial. Astfel încât, “La Mama” să devină, încet – încet – o adevărată reţea naţională. Ba – de ce nu? – chiar şi internaţională! Să nu ziceţi că nu v-am spus…

Hits: 447

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Când patentul nu e cleşte

Între “Nimic nou sub soare” şi “Nu mai inventăm roata” este, totuşi, o diferenţă. De poziţionare. Depinde dacă te afli înainte sau după – şi există! – momentul zero. Al creaţiei. Însă, în cazul în care chiar tu ai născocit roata, nu ţi se mai poate reproşa – după nişte ani – că vrei să-i modernizezi spiţele…

Ştiu, sunt pline ospiciile de anonimi care se cred Napoleon, dar eu – am curajul să vă asigur – chiar sunt Cătălin Mahu! Nici nu mai contează dacă e lipsă de modestie, sau de realism, dar pot să enumăr – după 14 ani de “La Mama” – câteva dintre drumurile deschide de noi în industria ospitalităţii. Barierele pe care le-am dărâmat. Obişnuinţele pe care le-am schimbat. Pe scurt, am inovat, pentru a excela.

Am pornit simplu: o nuanţă “La Mama” aplicată lemnului din restaurante, total diferită de cromatica pieţii (doar wenge sau natur!). Apoi, am început să implementăm standarde de calitate. Am introdus în meniu atât străvechi bucate tradiţionale, cât şi preparatele României postdecembriste, definind un nou concept: bucătăria citadină românească.

Am cucerit, în zilele noastre, şi spaţiul virtual, lansând o aplicaţie dedicată “La Mama” – pentru smart phone.

Şi, vă asigur din nou, nu ne vom opri aici! Vom inova în continuare şi nu vom solicita – pentru vreuna dintre viziunile noastre – patent de invenţie. Am fost, suntem şi vom mai fi copiaţi. Dar asta nu poate decât să ne bucure! Înseamnă că pionieratul nostru duce industria pe un drum bun, că şi alţi competitori evoluează, iar pe piaţa ospitalităţii standardele devin tot mai înalte. Spre binele tuturor!

Hits: 339

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

De ce “La Mama”

27 februarie: o zi de sărbătoare pentru noi. Este chiar aniversarea noastră. Aşa cum un copil îşi aşteaptă – tropăind – ziua de naştere, savurăm şi noi – în fiecare an – perioada dinaintea aniversării, condimentată de adrenalina pregătirilor. N-am omis vreun invitat? S-a comandat suficientă băutură? Atenţie la înfăşurarea sarmalelor! – mândria noastră. Au venit baloanele? Şi multe alte detalii organizatorice…

Privind din afară, nu pare mare lucru. Din perspectiva timpului, însă, ne-am maturizat. Acum, la vârsta „buletinului”, realizăm că suntem printre cei mai vechi din această piaţă frumoasă, dar complicată.
Am fost deseori întrebat cum am ales denumirea „La Mama”. Simplu, dar fabulos! Şi nu pentru că numele ne-a asigurat succesul, ci pentru că denumirea ni se potriveşte în tot ceea ce am făcut şi facem.

Iniţial, aveam doar sloganul: „ca la mama acasă”. Şi îmi doream un restaurant tradiţional românesc, gen „Coliba haiducilor” din Poiana Braşov – pentru care aproape că aveam un cult. Deja vedeam ospătari îmbrăcaţi în costume populare, mâncare servită în vase ceramice tradiţionale, funii de usturoi şi de ceapă, pe lângă ştiuleţii depănuşaţi pe jumătate – pe pereţi. Declamam în serie sintagme în care includeam aproape obsesiv cuvintele „Rustic”, „Turist” şi „Haiducesc”. Dar nimic nu părea că sună ca din inima Bucureştiului.

În acest timp, restaurantul se construia, lemn cu lemn. Într-o dimineaţă de sâmbătă, m-am dus să inspectez starea lucrărilor. Restaurantul era aproape gata: acoperit, cu geamuri şi uşi, dar cu lemnul brut, natur, nevopsit încă. Ferestrele mari asigurau o lumină perfectă restaurantului care dorea să se nască. Dar, nu avea nimic rustic, tradiţional. Părea, mai degrabă, un cochet bistrou franţuzesc – cu geamurile lui mari, prin care puteai privi oraşul. Bine, şi ce facem cu denumirea?

Am plecat, împreună cu fostul meu coleg Giani Corentti, să bem o cafea. Şi să ne mai gândim. Ne place sloganul, nu vrem să renunţăm la el. Dar ce nume îi dăm restaurantului? Într-o piaţă crudă, ca aceea din 1999, trebuia să creezi ceva frumos, ceva care lipsea din Bucureşti, ceva nou – care să te scoată din mulţime. Şi dacă tot vroiam să mănânc în restaurantul meu ciorbe şi mâncăruri gătite (nu obositele fripturi cu cartofi prăjiţi), ne-am gândit (în timp ce amândoi sorbeam din cafea): păi, dacă e „ca la mama acasă”, de ce să nu fie „La Mama”?! Ne-am uitat unul la altul şi am concluzionat: „Sună bine! Ne trebuie puţin tupeu ca să facem asta. Sau curaj”.

Restul este istorie… Frumoasă, dar istorie… De 14 ani.

Hits: 336

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0