El Camino – ziua a 6 – a, Cebrerio – Samos
Recitind postul zilei trecute mi-am dat seama ca l-am pus fara sa-l mai corectez. Imi cer scuze pentru greselile de ortografie, dar unele sunt ale tabletei, care uneori, nu inteleg de ce ( nu am spelling-ul activat ) inventeaza cuvinte. Trezirea de dimineata a fost cu aceeasi revolutie a talpilor, dar dupa atatea zile daca nu as fi simtit nimic, ar fi fost curios. Cebrerio era un sat cu catava locuitori, 7 case aliniate de-a lungul soselei, solide, facute din piatra, in varful muntelui. Eram la 1400 de m altitudine si, dupa caldura zilei de ieri nu am realizat ca noaptea poate fi atat de frig. Si cand zic atat de frig, ma refer la faptul ca am dardait in noaptea care a trecut cum nu mi s-a mai intamplat demult. Pentru prima data am scos sacul de dormit, m-am bagat in el si deasupra am pus paturile. Mi-a cam parut rau ca pe considerente de greutate mi-am luat unul subtire. In fine, a trecut. Mi-am baut cafeaua, mi-am mancat felia imensa de paine, unt si marmelada si gata de drum. Felia de paine era atat de mare ca a trebuit sa folosesc 4 portii de unt pentru ea si chiar daca doamna care m-a servit a comentat ceva printre dinti, ca ii fac paguba, nu aveam cum sa nu ma bucur de gustul bun al painii cu untul curgand prin ea.
Am plecat si am ramas uimit de privelistea de pe partea cealalta a muntelui. Toata valea era acoperita de ceata si noi eram deasupra ei. Ca orice coborare care se respecta drumul a inceput cu un urcus usor.
Prima destinatie a fost dupa vreo 6 km si pana la ea am dat marunt din gura cat am putut. In timp ce soseaua mergea lin in legea ei, drumul care mergea oarecum paralel cu soseaua cand urca cand cobora. Inteleg ca suntem pelerini si trebuie sa suferim dar atunci ar trebui sa existe obligatia de a purta cilice intre anumite localitati si sa existe puncte de biciuire. Glumesc. Dar la acel stop, band o cafea si o cana f. mare de fresh de portocale am decis sa urmez soseaua. Idee foarte buna in prima faza, mai ales ca indicatoarele rutiere imi aratau exact ritmul in care mergeam si ceilalti erau la o distanta de maxim 20 m fata de mine. Mai era un motiv pentu care in acel moment am preferat soseaua: talpile nu reactionau chiar bine la multimea de denivelari, pietre, etc care se gaseau pe drumul pelerinului in timp ce strada era perfect plata. Totul a fost bine pana la indicatorul Triacastele 9,5 km, unde drumul, a cotit dreapta si soseaua a mers inainte. Am ales soseaua si am reaflat ca atunci cand primesti ceva ( drumul plat ) trbuie sa dai ceva. Am mers vreo 2 km in plus, pentu ca de data asta drumul pelerinului a fost numai cu coborare si a taiat oarecum curbele pe care soseaua le facea. Am avut ocazia putin mai incolo sa regasesc calea galbena dar km in plus i-am facut. La 12.40, cand am vazut indicatorul cu distanta pana la Triacastela mi-am pus in plan ca pana la maxim ora 3 sa ajung acolo. Am ajuns la 14.40, exact in 2 ore, ceea ce mi-a aratat ca am avut o viteza buna pe sosea.
Triacastela insemna intr-un fel revenirea la o oarecare civilizatie: farmacie, bancomat, posibiliatatea de a plati cu cardul, etc. Pentru ca simteam nevoia, am investit 50 de euro intr-o farmacie: mi-am cumparat plasturi Compeed, fasa, pansamente, betadina ( nu folosesc Rivanol ) si o pudra care sa inlocuiasca Baneocinul meu, care se varsase prin rucsac. Dar cel mai misto lucru cumparat a fost o pereche de talpici din silicon care amortizeaza orice.
Am oprit la o carciuma sa mananc ceva, aici l-am reintalnit pe australianul din Ponferada, scriitorul care nu isi publicase inca nimic pentru ca inca isi cauta stilul ( waw cata asemanare cu filmul ). Am mancat banal, o supa de legume, caldo galegga, nu atat de buna ca cea din seara precedenta si polpo a la galegga. Am baut un pahar de Albirinio, trei sticle de apa ( hidratarea era importanta ), m-am odihnit nitel si cand sa plec alte doua persoane dintr-unul din grupurile din zilele precedente si-au facut aparitia. Am mai stat de vorba un sfert de ora, mi-au spus ca si ei preferau soseaua cateodata din aceleasi considerente si cand le-a venit mancarea, m-am ridicat, am salutat si am plecat.
Destinatia mea era Samos, era 4.30 aproape si mai aveam 10 km. samos era o destinatie care ma obliga sa ocolesc vreo 6 km, dar manastirea trebuia vazuta. Deasemenea, drumul mai scurt insemna un alt urcus de 200 m diferenta de nivel. Uimirea mare a venit atunci cand, la iesirea spre Samos, indicatorul imi spunea ca pana la Sarria mai am 19 km nu 25. Deci in plus doar un km ? Hai la drum baiete ca nu e nici o problema.
Spunea la un moment dat despre revenirea la civilizatie. Am trecut in zilele acestea prin multevsate, unele cu cate 12 locuitori, altele abandonate dar in care cineva incropise o Albergue si un punct de unde sa-ti iei ceva de baut sau de mancare. Peste tot erau animale de casa, mirosurile erau identice cu cele din copilaria mea la tara la bunici: balegar, fan, iarba proaspata, grajd, etc. privelistea era identica, asa ca pentru o clipa mi-am readus in minte faptul ca baza civilizatiilor tot satul o reprezinta. Cand inainte de Samos am trecut deasemenea printr-un satuc uitat de lume parasind soseaua, a fost ca si cum am ramas suspendat undeva in timp. Dupa sat am trecut prin niste poienite cu un rau care susura cu putina padure care sa-ti dea o binecuvantata umbra si racoare incat nu m-am putut abtine si pret de cateva minute am stat si m-am bucurat de ce era in jurul meu.
Am ajuns la Samos undeva in jurul orei 6,45, am intrat in primul hostal, mi-am lasat rucsacul la bar si am fugit sa vad manastirea. A meritat tot drumul. Din pacate, o manastire imensa si foarte bine conservata si refacuta mai are astazi 11 calugari. Cam putini si, dupa spusele ghidului nici nu mai apar altii. Curios este ca nici nu este folosita pentru activitati culturale sau teologice la nivelul la care ar putea. Este un rezervor de stiinta si cultura imens. Sau cel putin asa mi s-a parut.
M-am intors la barul unde imi lasasem rucsacul, am cerut o cupa de cava, mi-au dat o sticla de 200 ml si, fara sa ma spal, fara sa-mi pese de nimic altceva am stat la palavre cu cei cu care vizitasem manastirea. Nu imi era foame, eram frant de oboseala dar nu aveam chef de plecat. O ora mai tarziu totusi, ne-am dus fiecare dintre noi ca cazarile noastre, nu inainte de a ne ura: Buen Camino.
Hits: 1187
Comentarii