De ce “La Mama”
27 februarie: o zi de sărbătoare pentru noi. Este chiar aniversarea noastră. Aşa cum un copil îşi aşteaptă – tropăind – ziua de naştere, savurăm şi noi – în fiecare an – perioada dinaintea aniversării, condimentată de adrenalina pregătirilor. N-am omis vreun invitat? S-a comandat suficientă băutură? Atenţie la înfăşurarea sarmalelor! – mândria noastră. Au venit baloanele? Şi multe alte detalii organizatorice…
Privind din afară, nu pare mare lucru. Din perspectiva timpului, însă, ne-am maturizat. Acum, la vârsta „buletinului”, realizăm că suntem printre cei mai vechi din această piaţă frumoasă, dar complicată.
Am fost deseori întrebat cum am ales denumirea „La Mama”. Simplu, dar fabulos! Şi nu pentru că numele ne-a asigurat succesul, ci pentru că denumirea ni se potriveşte în tot ceea ce am făcut şi facem.
Iniţial, aveam doar sloganul: „ca la mama acasă”. Şi îmi doream un restaurant tradiţional românesc, gen „Coliba haiducilor” din Poiana Braşov – pentru care aproape că aveam un cult. Deja vedeam ospătari îmbrăcaţi în costume populare, mâncare servită în vase ceramice tradiţionale, funii de usturoi şi de ceapă, pe lângă ştiuleţii depănuşaţi pe jumătate – pe pereţi. Declamam în serie sintagme în care includeam aproape obsesiv cuvintele „Rustic”, „Turist” şi „Haiducesc”. Dar nimic nu părea că sună ca din inima Bucureştiului.
În acest timp, restaurantul se construia, lemn cu lemn. Într-o dimineaţă de sâmbătă, m-am dus să inspectez starea lucrărilor. Restaurantul era aproape gata: acoperit, cu geamuri şi uşi, dar cu lemnul brut, natur, nevopsit încă. Ferestrele mari asigurau o lumină perfectă restaurantului care dorea să se nască. Dar, nu avea nimic rustic, tradiţional. Părea, mai degrabă, un cochet bistrou franţuzesc – cu geamurile lui mari, prin care puteai privi oraşul. Bine, şi ce facem cu denumirea?
Am plecat, împreună cu fostul meu coleg Giani Corentti, să bem o cafea. Şi să ne mai gândim. Ne place sloganul, nu vrem să renunţăm la el. Dar ce nume îi dăm restaurantului? Într-o piaţă crudă, ca aceea din 1999, trebuia să creezi ceva frumos, ceva care lipsea din Bucureşti, ceva nou – care să te scoată din mulţime. Şi dacă tot vroiam să mănânc în restaurantul meu ciorbe şi mâncăruri gătite (nu obositele fripturi cu cartofi prăjiţi), ne-am gândit (în timp ce amândoi sorbeam din cafea): păi, dacă e „ca la mama acasă”, de ce să nu fie „La Mama”?! Ne-am uitat unul la altul şi am concluzionat: „Sună bine! Ne trebuie puţin tupeu ca să facem asta. Sau curaj”.
Restul este istorie… Frumoasă, dar istorie… De 14 ani.
Editorial apărut în “Jurnalul de Poftă Bună”, publicaţie a restaurantelor La Mama, numărul 1/2013.
Hits: 445
Comentarii