Povestea de la coltul mesei

Preambul

 

Cred ca una dintre cele mai puternice amintiri gastronomice din copilaria mea dateaza de pe vremea cand aveam 5 sau 6 ani. Eram la nana mea (nasa de botez), facuse un pilaf cu legume care mirosea dumnezeieste. Dar eu, pentru ca imi intrase in cap ca nu-mi place orezul, refuzam sa mananc, indiferent cat de mult ma imbia nana (sau chiar respectivul pilaf, ca sa fiu sincer azi).

Din anii aceia mi-au ramas multe amintiri simple ale gustului sau mirosului pe care trebuie sa-l aiba o mancare. Dar – veti spune – de unde stiu eu ca acel gust sau miros sunt cele perfecte?!? Ei, bine, nu cred ca exista “perfect” in domeniul asta, ci doar diverse niveluri de perceptie… dar de un lucru sunt sigur: bunica – la fel ca si mama sau cateva matusi – gatea bine… foarte bine.

Pe vremea aceea exista in familia noastra (desigur, si in altele) aproape un cult al mancarii gustoase, naturale, simple.

Imi aduc aminte cu drag pe bunicul meu: cand venea acasa, bunica ii punea o farfurie mare de lapte cu mamaliga. O mancare care a disparut – cel putin pentru noi, cei de la oras, care gasim doar lapte degresat… fara gust (ma intreb adeseori daca acest din urma lapte a auzit de vaca…). Si, apropo de lapte, un alt mare deliciu al copilariei era chisleagul – un soi de iaurt de casa. Se punea laptele gras intr-o ulcica de lut, se acoperea, si, dupa cateva zile de tinut la racoare si intuneric, era gata. Noi, copiii, ne bateam sa smantanim oalele exact ca niste pisoi care descoperisera oala cu bunatati. Rar reuseam sa o pacalim pe bunica – respectiva smantana era valoroasa si se strangea separat, pentru zilele cu branza si mamaliga, sau pentru pus in ciorba, cate o lingura. Oricum, azi cred ca, atunci cand reuseam sa “jefuim ulcica”, asta se intampla, de fapt, pentru ca mai inchidea ea un ochi (ceea ce nu ne scapa de boscorodeala de “impielitati de copii” care eram).

Nu pot sa nu fiu in continuare fascinat de stiinta bunicii ca, dintr-o gaina, atunci cand decidea sa o taie, sa faca o masa de 6 sau 10 persoane – cu ciorba, fel principal si alte cele. E drept ca pe masa erau intotdeauna si multe altele pe care o gospodarie de tara de oameni harnici le are in permanenta: legume (proaspete, din gradina), branza, oua, zacusti sau diverse alte conserve, slaninuta sau alte preparate din porcul conservat – intotdeauna in functie de momentul din an in care ne gaseam.

Peste timp, imi aduc aminte ca eram la Onesti, cu mama in bucatarie, si mama facea o ciorba de pui. Era preferata mea, si mi-am data brusc seama ca, oricat de buna o facea mama, nu era ca a bunicii… Am intrebat-o atunci de ce, pentru ca doar de la ea invatase si mama sa gateasca. Raspunsul a fost naucitor pentru mintea mea de copil, si atunci cred ca mi-am dat seama ca si mama era o eroina: daca bunica facea ciorba perfecta dintr-o gaina crescuta in curte, mama reusea sa o faca din ce se gasea intr-un “tacam” (in traducerea pentru zilele noastre, “tacamurile” erau – cand se puteau gasi – niste amarate de gheare, un stern de pui, doua gaturi si, cu mult noroc, vreo aripioara, ratacita in pungile care se gaseau – si alea rar – la magazine).

Am spus si voi mai spune… putina lume stie cu adevarat sa manance. Nu vreau sa fiu arogant, dar daca nu ai mancat o rosie sau un ardei din gradina, nu ai cum sa-i stii gustul. Daca nu ai luat un morcov din pamant, sa-l stergi de maneca si sa-l crantani in gura, sau daca nu te-a stropit bunicul cu lapte direct din ugerul vacii, vei crede ca gusturile acestora sunt cele din supermarketurile actuale. Nu am nimic cu ele, dar superindustrializarea din ultimele zeci de ani a pus accentul pe cresterea productivitatii si a dus la pierderea de calitate, din pacate.

Cartofii prajiti au fost o mancare a copilariei mele – si sunt foarte fericit ca a fost asa. Chiar daca parintii ne dadeau cartofii prajiti doar ca un efect al crizei critice de alimente cu care toata tara se confrunta, eu, copil fiind, nu faceam deloc nazuri. Si azi imi este dor de acei cartofi facuti de mama intr-o tigaie veche, in untura, care ieseau crocanti la exterior si moi de se topeau in gura la interior. Mama plangea ca nu reusea sa ne dea si altceva de mancare, dar eu eram fericit. Imi aduc aminte ca, intr-o seara, am luat-o in brate si i-am spus ca nu conteaza ca de doua saptamani nu mancam altceva (pentru ca nu aveam), ca eu mi-as dori ca si in urmatoarele doua saptamani tot cartofi prajiti sa mananc. Deh!, atunci nu era o problema ca sunt carbohidrati, nu aveam intolerante la gluten, la lactoza sau la mai stiu eu ce.  Nu ne verificam nivelul de histamine sau colesterolul. Si, apropo de cartofi prajiti, cand in loc de tigaie folosea mama ceaunul de mamaliga si in untura mai punea niste carnati si, la final, si 2-3 oua… era festin! Azi, daca – Doamne-fereste! – faci asa ceva, trebuie sa anunti dinainte Salvarea, sa-ti rezervi patul la spital.

Am avut o copilarie fericita, in patura de mijloc a societatii acelor vremuri. Am alergat pe dealuri, am mancat direct din gradina sau din copac (si nu m-am intoxicat), am stat cu bunicul in varful capitei de fan sau am dormit in sura in fan si in mirosul de animale, m-am jucat pe dupa fusta bunicii in bucataria de vara si, mai tarziu, mi-am ajutat mama in bucatarie (nu la gatit, nici azi nu ma pricep) – la ales fasolea sau orezul, la taiat cozile la marar sau patrunjel, la spalat o farfurie. Mama ma tinea, atunci cand nu aveam lectii de facut, in bucatarie, cu ea, ca sa nu stea singura, de drag de mine si, poate, pentru ca si-ar fi dorit ca al doilea baiat (adica eu) sa fi fost fata. Iar “statul in bucatarie”, gustatul din tocana sau din ciorba inainte sa fie gata, “vazutul” felului in care facea mama mancarea, cred ca mi-au dat dreptul sa spun ca da, stiu ce este o mancare buna… Si pentru asta am sa multumesc mereu mamei mele.

Chiar zilele astea, la inceput de an, am fost pe la ai mei. Mama, care nici azi nu s-a astamparat sa-mi faca de mancare, mi-a facut “snitelele supreme”: simple, doar carne buna, o mana de faina, ou si condimentul ei secret… Le-am mancat, hulpav, pe toate. Si mi-am spus ca, fara dragoste in bucatarie, nu iese nimic.

Sarut mana, Mama!

 

Niste stiri….

Am auzit zilele acestea la radio ceva care parea a fi o stire fantastica: posibilitatea de a se crea 4000 de locuri de munca in industria cinematografica. Un lucru admirabil, as spune…., daca acest lucru s-ar face natural, prin cresterea organica a industriei.
Din pacte nu este asa. Stirea completa era ca acest lucru ar putea fi posibil daca statul ar da facilitati fiscale celor care investesc in industria cinematografica….. Si aici mi s-a ridicat spranceana
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului treaba asta cu locurile de munca dar eu, ca un umil cetatean care platesc taxe de cand ma stiu, fraier antreprenor, ma simt putin lezat de faptul ca nu am primit in viata mea vreun ajutor oarecare, nici nu l-am cerut, dar am platit milioane de euro taxe.
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului problema somajului dar, in Bucursti si nu numai, cred ca somajul este negativ….., adica nevoia de forta de munca este mare. Poate ca statistic lucrurile nu stau asa dar cand nu primesti nici un CV indiferent pentru ce post ai liber, inseamna ca nu mai sunt oameni care sa vrea sa munceasca ca: ospatari, bucatari, barmani, etc. si poate cineva crede ca este o problema punctuala…nope
Astazi cineva mi se plagea ca oamenii nu mai vin in fabrica si ca au zeci de posturi neocupate. Soferii de pe masinile de distributie pleaca in Anglia de la o zi la alta. O prietena din provincie a cautat saptamani in sir oameni care sa lucreze la masinile de cusut. Intre colegii mei din industrie nu stiu pe nimeni care sa aiba schema de personal completa.
Si atunci, cand in tara asta nimeni nu mai munceste, toata lumea pleaca afara la munca ( satula printre altele si de lipsa de viitor de aici ), cand cei inregistrati ca someri prefera sa traiasca din ajutor, cum poti sa mai dai acest ajutor ( platit apropo din taxele mele ), cum poti sa te bucuri ca mai creezi 4000 de locuri de munca…..?
Eu nu as mai plati ajutor de somaj si nu as da facilitati fiscale pentru creerea de locuri de munca. As da pentru investitii de durata care imi aduc plusvaloare ca si tara. Si sa nu se supere nimeni din aceasta tara de manageri…, industria ospitalitatii are neocupate peste 4000 de locuri de munca astazi. Scuze, cred ca am gresit…. 40 000.
Si hai sa mai si spunem lucrurilor pe nume…..

O ultima tigare

Ne aducem cu totii aminte de Alain Delon cum isi aprindea tacticos o tigara. Ne aducem aminte de multi alti mari actori, cantareti, scriitori sau alte personalitati ale vietii publice fotografiati sau filmati cu tigara in mana, gest care mai degraba exprima eleganta.

Am spus-o de nenumarate ori, nu fumez, nu am fumat niciodata dar daca as fi facut-o ar fi fost pentru socializarea pe care o catalizeaza tigara, pentru gestul in sine sau poate, pentru savoare. Nu stiu…, nu am fumat.

Daca intrebi astazi un copil daca se fumeaza la el in scoala, raspunsul va fi pozitiv. Hai sa lasam vrajeala si sa recunoastem asta.. Astazi, ca si acum 30 de ani, in scolile din Romania se fumeaza. Daca scoala de acum este mai buna sau mai putin buna decat cea de pe vremea mea nu stiu ( probabil mai proasta dar nu acesta este subiectul ), dar ceea ce stiu este ca acest fapt nu s-a schimbat. Poate ca acum in plus se mai fumeaza si altceva decat clasicele tigari. Suntem o tara cu un procent mai mare de fumatori in raport cu alte tari si cred ca este foarte grav faptul ca se fumeaza in randul copiilor. Pentru ca de aici incepe. Numarul celor care se apuca de fumat la 30 de ani este insignifiant, dar numarul celor care se apuca la pubertate sau adolescenta este covarsitor. Oare isi pune cineva intrebarea de ce se apuca un copil de 12 ani sau mai mult de fumat ?

Incepand cu data de 16 martie fumatul in restaurantele din Romania este interzis. Nu doar in restaurante ci in toate spatiile publice: scoli, institutii ale statului, chiar si in statia de autobuz care este acoperita si are 2 pereti. Un lucru bun zic unii, un lucru ipocrit zic altii ( a se citi eu ), cert este ca ne-am mai aliniat unei directive europene. Suntem europeni, suntem niste baterii europene din Matrix…..:).

Restaurantele, oile negre ale economiei romanesti au mai primit o reglementare, si pare ca legea doar de restaurante se ocupa: ANAF, ISU, tigari si ce naiba o mai fi, toate trebuie sa reglementeze modul in care functionam.

Ma gandesc, stand cu un pahar de vin in fata, ca alcoolul provoaca cred, mai multe probleme de sanatate decat tigarile. Este drept ca daca este consumat in exces. Cica un pahar de vin la masa este benefic pentru sanatate. Adica sa bei cu masura…. Dar care este masura standard ? Si la tigari este acelasi efect daca fumezi doar o tigara ?
Nu stiu cum este in strainatate dar cred ca astazi in Romania ( atentie, este doar o parere personala ) alimentatia de doi bani provoaca mai multe probleme de sanatate decat alcoolul si tutunul la un loc. Facem niste studii despre cata carne mai este in salam sau despre cat lapte mai contine branza ?
Dar in fine, sa ne intoarcem la tigari, sa mergem inainte pentru ca vorba aceea:” unde’i lege, nu’i tocmeala ! “

Permisiunea de a fuma in restaurant se amendeaza cu 5 000 ron prima data si la a doua abatere cu 15 000 ron si inchiderea restaurantului. Toti te ameninta mai devreme sau mai tarziu cu asta. Sa mor daca am vazut amenintari de inchidere la altceva indiferent de situatie ( ex: toxiinfectie alimentara la hypermarket si exemplele pot continua…:) ). Dar cum ziceam oaie neagra….
Nu conteaza ca la restaurant vii din proprie initiativa, adult fiind, nu conteaza latura sociala fara de care societatea la noi sau oriunde nu poate exista, nu conteaza implicarea in economia nationala. Nu: restaurantul trebuie sa fie exemplul rau.

In acelasi timp, scoala este, se presupune, o institutie de educatie, in care eu adult imi dau in grija copilul meu cu gandul ca niste dascali isi fac meseria. Copilul meu si al altora se presupune ca merge la scoala sa invete. Sa fumeze in toalete ? Ups… Asta am vrut sa spun ? Cam da prieteni. Nu vorbesc de altele. Ma refer la un subiect odata ca sa nu amestecam lucrurile. In scolile din toata lumea se fumeaza, sunt spatii publice si totusi cei care dau aceste legi nu se preocupa de acest fapt.

Sa inteleg ca se va inchide vreo scoala pentru ca niste copii fumeaza ? Vor incepe campaniile de verificare a aplicarii legii in scoli ? Si vom avea reactii ? Va fi amendat copilul ? E minor. Profesorul ? Din ce salariu ? Pentru ca daca da, eu am sa incurajez tinerii sa fumeze, doar se revolutioneaza cu adevarat sistemul de invatamant.
Si asa, la sfarsit, daca va imaginati ca scrisul asta este despre fumat sau despre invatamant atunci va inselati: este despre ipocrizia unei legi si a unui sistem

El Camino – ultima zi

Ziua a inceput cu panica. Nu im gaseam leucoplastul si evident ca nu aveam cum sa-mi blindez talpile. Reusisem sa ii explic proprietarului restaurantului din pensiunea unde dormisem  ca avem nevoie de un cutit, si cand a inteles a exclamat: “ ah cutitos ! “. Nu stiu cum se scrie dar cand am auzit cum se pronunta am inceput sa rad de eforturile facute in ultimile 5 minute, cat am baut o cafea, de a explica ce nevoie aveam . Imi trebuia cutitul ca sa tai leucoplastul. Si reajuns in camera, leucoplastul lipsea cu desavarsire. Am pus pe pat toata punga cu farmaceutice si am inceput sa ma gandesc cum fac. In 10 minute, eram gata de drum: am folosit plasturii. Compeed pe post de leucoplast. Aveam un tonus extraordinar, ziua era superba. Am platit la pensiune, noroc ca aveam bani cash la mine pentru ca altfel era cu suparare si iata-ma pe drum. Ora 8 fara ceva….

 

Primii km parca zburam. Niciodata in toate acele zile nu m-am ai simtit asa de bine. Si rucsacul parea mai usor. Mai aveam 28 de km si faceam calcule ca pana la 1. 30, daca nu ma opresc ii fac, apoi pana la 2…. Ma simteam de neoprit…..:) Dupa cateva sute de metri mi-am data seama ca imi uitasem sapca in camera. Nu m-am mai intors…, voi merge pe la umbra si oricum ajung inainte de caldura mare de dupa amiaza. Mi-am amintit atunci tot ceea ce uitasem intr-un fel sau altul, pe undeva pe traseu. Camino avea pretul lui, pe care il plateai cateodata fara sa stii. Ochelarii de soare, un tricou, stick-ul de selfie, sapca. Cred ca de asta era rucsacul mai usor.

 

Plimbarea de astazi a fost deasemenea usoara. Primii 10 km i-am facut mai repede decat ma asteptam. In mai putin de doua ore. In loc sa ma opresc sa ma odihnesc am zis ca acum este momentul sa trag. Picioarele erau in forma excelenta, nimic nu ma durea. Daca seara ma culcasem cu o mica mustrare de constiinta, dimineata, la tonusul cu care m-am trezit, nimic nu mai exista. De la km 15, a inceput urcusul. Nu greu, dar lung. Asta m-a incetinit…, destul de mult. La 12.30, nu am mai putut si, m-am oprit la o carciumioara sa mananc ceva si sa ma odihnesc putin. Mai aveam 8 km. eram in suburbiile orasului. Drumul era prin acelasi parc ca si in zilele precedente. Totul verde, case care incepusera sa fie mai ingrijite, baruri sau restaurante pentru pelerini peste tot. Si multi, multi calatori. Pe jos sau pe bicicleta. Adevarul, nu stiu daca am mai spus asta, este ca de la Sarria crescuse exponential numarul pelerinilor. Sarria era ultimul punct de unde trebuia sa pleci in pelerinaj pentru a obtine Compostela. Mi-am mancat deja clasica caldo gallega, am baut un ceai cald si inapoi la drum. Uimitor, tonusul nu disparuse si picioarele nu dadeau semne de oboseala.

 

La 14.15 – 14.20, am intrat in Santiago. Eram fericit. Dar totusi, pana la catedrala mai era ceva de mers. Vreo 40 de minute. Ma uitam la lumea pe langa care treceam si unii nici nu ne vedeau. Zic ca nu ne vedeau pentru ca din 10 in 10 metri era macar un om cu rucsacul in spate daca nu un grup. Erau atat de obisnuiti cu prezenta noastra incat nu mai insemnam nimic. Neplacut sentiment.

 

Drumul prin orasul nou nu mi-a zis nimic. Incet incet am intrat in orasul vechi, stradutele au devenit mai inghesuite, cladirile mai din alte timpuri si, intr-un final am ajuns la catedrala. Poate ca asteptarile mele erau ca cineva sa te preia, sa te ghidoneze, sa-ti spuna ce sa faci mai departe si, cand colo…, nimic. Am mers 300 de km si gata…, s-a terminat si nimeni nu imi zice nimic. Eram derutat. In piata mare din fata catedralei nimic altceva decat o schela enorma.

IMG-20150526-WA0007

M-am invartit, am intrebat pe unde se intra in catedrala, am aflat ca prin lateral, am ocolit din nou catedrala si am ajuns unde mai fusesem. M-am asezat pe trepte si am stat sa ma uit in jur. Am observat cativa oameni pe care ii mai vazusem pe drum. Ne-am zambit si am inteles ca nimeni din exterior nu trebuie sa-ti spuna ceva bun…, tu, cu toti ceilalti cu care te-ai vazut pe drum iti vei spune. AtuIMG-20150526-WA0008nci m-am linistit. Am vazut pe un geam scris mare “ storage luggage “, pt 2 euro mi-am lasat rucsacul acolo si am plecat sa ma plimb. Catedrala este impresionanta cu “ botafumeiro “ agatata de franghii deasupra altarului. Nu am vazut-o functionand, nu stiu daca am scris corect dar nu conteaza. Nu vizitez multe biserici dar aceasta merita vizitata.

IMG-20150526-WA0000IMG-20150526-WA0001IMG-20150526-WA0003

Am iesit, mi-am luat o apa si am plecat sa-mi iau Compostela. Aici a aparut o mare deceptie. Am stat 2 ore la coada. Toata lumea era indignata. Evident ca la coada te intalneai cu toti. Majoritatea cu care am vorbit vroiau sa mearga la Finisterre, la capatul pamantului. Asta insemna inca 80 de km. initial nu intelegeam de ce sa mai mergi inca 80 km pe jos, dupa ce ai facut deja 800 sau, in cazul Jesicai si a altora, mult mai mult. Motivul era simplu. Mersul devenise parte din noi. Dupa ce zile in sir te-ai trezit dimineata cu gandul sa faci km, dupa ce ai tras atatea zile de tine, cand s-a terminat.., parca nu mai ai sens… Si atunci iti trebuie inca niste zile de mers…, pentru ca creierul sa poata intelege ca ai ajuns la capat. Pentru a te bucura pe deplin. Sau asta am inteles eu….:)

 

Orasul vechi era frumos. Stradutele pline de magazinase si de carciumioare care mai de care mai prietenoase. Animatie, mancare buna, toata lumea facea poze, cladiri frumoase, veselie. Toata lumea radea. Nu mai exista oboseala, era doar zambet. Din cand in cand, te mai intalneai cu cineva, te luai in brate, te pupai si mergeai mai departe. Toata lumea intreba de toata lumea.

 

Aveam hainele murdare si nu mai aveam chef sa spal nimic. Mi-am cumparat o pereche de blugi, niste tenisi si o camasa si am iesit sa mananc ceva. Si sa ma plimb.  Peste si fructe de mare. Dupa care am cazut lat…, oboseala ma ajungea din urma.

 

Inainte sa ma duc sa mananc, am intrat din nou in catedrala. Era slujba de seara. Catedrala plina ochi. O calugarita a inceput sa cante cantece de adoratie si, trebuie sa recunosc ca avea o voce de invidiat. Chiar daca nu aveam voie sa integistram nimic, am inregistrat un cantec. Am avut sentimentul ca il mai auzisem undeva, in finalul filmului care m-a determinat sa ajung aici: “ the Way “ cu Martin Sheen.

 

A doua zi la slujba de la ora 12, au fost pomeniti toti pelerinii care ajunsesera pana atunci. Deci si eu. Nu cu nume, pentru ca era imposibil sa  repeti  numele a catorva sute, daca nu mii de oameni care ajung zilnic in Santiago, dar cu numele tarii de unde au venit, precum si locul de unde au inceput pelerinajul. Frumos. Am realiazat atunci ca, poate aceasta catedrala este cea mai plina catedrala pe care o are comunitatea crestina. Zilnic, aici sunt cel putin 2 slujbe, la care catedrala este plina ochi. Chiar daca cei care intra sunt mereu altii, totusi aici biserica are unul dintre cele mai stranse contacte cu credinciosii sai. Si nu numai pentru ca daca stau acum si ma gandesc, Camino nu mai este demult despre religie. Camino pot spune ca a devenit o religie in sine. Si cum sa nu fie asa cand sunt zeci de milioane de oameni care au strabatut drumul in timp, oameni de toate culorile Pamantului si din toate religiile acestuia.

 

IMG-20150526-WA0018Am inchiriat o masina si am plecat spre Finistere. Cel putin asa era intentia. Am intrebat la agentie care este directia, apoi int-o benzinarie si, primul indicator care mi-a iesit in cale a fost cel de Muxia. La naiba cu Finistere….:). A meritat toti banii. Am ajuns in locul in care se termina filmul de mai sus si, am descoperit un loc incarcat de atata energie incat nu imi mai venea sa plec. Biserica din film arsese un an mai tarziu dar una noua ii luase locul intre timp. Am stat pe pietre, m-a batut vantul si m-am bucurat ca sunt acolo.

 

Seara, am mancat peste si alte fructe de mare, foarte bune, am baut un pahar de vin si, tarziu, urandu-I lui Cristiano “ happy birthday “ am aflat barul in care era, o straduta mai departe fata de locul unde mancam eu. Ne-am salutat, fiecare isi cumpara de baut, atmosfera misto, lume cunoscuta deja…., nu stiu ce au facut pana dimineata, eu la ora 1 eram la nani.

 

Deja El Camino se terminase. Organismul isi cerea orele de somn pentru a se reface dar, inainte sa adorm m-am adus aminte ca, stand pe pietre la Muxia, am spus: La revedere El Camino.

El Camino – ziua a 9 – a, Palace del Rei – Saltera

Astazi m-am plimbat prin parc. Stiu ca suna usor tupeist dar fata de ceea ce m-a asteptam, a fost o plimbare in parc. Herastrau si Muzeul satului la un loc, pana faci vreo 37 de km. pentru ca astazi m-am intrecut pe mine, avand in vedere ranile pe care le aveam. Nu a fost usor dar, ranile au fost bine badijonate, traseul nu a fost nici pe departe “ legs breaker “ asa cum il descri site-urile si psihicul meu a fost la cote maxime. Determinarea este importanta si, este a multa oara cand imi dau seama de asta.

 

Am plecat din Palace del Rei dimineata, dupa o cafea bauta in fuga. Nu am mai folosit nici un plasture tip Compeed, pentru ca deja imi faceau rau, voi povesti in alta parte problema asta, ci numai comprese sterile si leucoplast. Picioarele tineau, psihicul si mai si, asa ca am luat-o pe drumul iadului…, cand colo, o plimbare in parc. Faptul ca incepand cu Sarria numarul celor care vin pe El Camino creste exponential si faptul ca ei nu pot compara alte etape din spate cu ceea ce este de parcurs, plus faptul ca Sarria – Santiago este impartita pe orase nu pe km, ii face pe oameni sa parcurga etape de cate 20 km pe zi si dintr-o data, 28. Asta si usoarele pante in sus sau in jos i-au facut pe multi sa numeasca aceasta plimbare in parc “ legs breaker “. Comparatia cu plimbarea in parc nu vine numai din latimea aleei ci si din multimea de carciumioare, faptul ca esti peste tot inconjurat de verde, treci prin tot felul de satuce unde dai peste toate miresmele satulu si, in acelasi timp, este plin de lume. Este ca pe bulevard. Km intregi de oameni. Si bornele care iti spun in continuare cat si cum mergi. Pe la 10 am luat un mic dejun consistent, sandwich, croisant cu unt si gem si ceai. Croissantul spaniol este facut parca la misto fata de cel francez. Mare cat o zi de post, nu la fel de fraged dar parca pentru a aduce aminte francezilor ca acest produs mandria lor este nascut la Viena pentru a celebra o mare victorie impotriva otomanilor. La spanioli mananci o semiluna nu un croissant. Pentu asta trebuie sa mergi la Paris…, sau la Bucuresti.

 

Dupa micul dejun am realizat un fapt ingrijorator. Nu mai puteam merge. Picioarele, obosite fiind, mergeau din ce in ce mai incet. Oricat incercam sa le fortez. Atunci am decis sa nu ma mai opresc. Stiam ca daca ma opresc, ma opresc. Realizasem asta. Sau merg cu 2 km pe ora…, ceea ce era jignitor. Am decis sa nu ma mai opresc sa mananc, sau sa stau mai mult de cateva minute. Zis si facut si iata-ma luptandu-ma cu km. La cel cu nr 50, in loc de borna am dat de un magazin. Bine si asa. Borna era mai incolo putin,  atat de inscriptionata ca nu se mai vedeau km pe ea. La un moment dat, chiar daca aleile erau bune de mers, mi s- a parut o idee mai buna sa merg pe strada. Strada si cu drumul pelerinului se intersectau din cand in cand, in rest fiecare vazandu-si drumul. Avantajul era terenul plat pe care calca talpa, pentru mine o binecuvantare. Culmea este ca am iesit in fata unora care mergeau mult mai repede de cat mine. Imi aduc aminte cu placere de figura uimita a unei perechi mama fiica, frantuzoaice, cand m-au vazut stand si band un pahar de fresh, ele fiind putin in fata mea cand ne-am despartit.

 

IMG-20150521-WA0011Chiar daca fiecare pelerin are drumul lui personal si viteza lui, nu ai cum sa nu intri intr-un soi de competitie cu cei din jurul tau. Te ajuta sa-ti mentii ritmul: m-a depasit pustiul ala, sau mosul ala uite ce repede merge, eu ce naiba am ?. Esti singur si iti trec prin minte si altceva in afara de poezii….:)

 

Melide a fost un orasel in care m-am oprit sa-mi iau doua banane. Nu sunt un mare consumator dar la drum sunt bune. Pana la masa de seara, ele si fresh-ul de portocale mi-au fost suport. Povestind asta, multi au spus ca sunt nebun dar eu stiu ca daca as fi oprit sa mananc, m-ar fi luat lenea si m-as fi oprit sau as fi incetinit mult. Asa, am pacalit foamea si gata. Despre Orasel nu prea am ce sa zi…, un soi de Mizil….:)

 

Drumul de astazi mi s-a parut foarte placut si, asa cum vorbeam pe seara cu Kate si o prietena de a ei ( Bermude si Elvetia ), cu cat ne apropiam de Santiago cu atat totul devenea mai prietenos, mai aproape de civilizatie…, poate ca era doar perceptia noastra. Pentru ca si ea a avut aceeasi perceptie despre o plimbare usoara. Pentru ca nu gaseau cazare, dupa ce facusera deja vreo 43 de km, mai aveau de mers inca 7 pana la o Albergue cu 300 de paturi, unde sperau sa nu fie probleme. Cum spuneam, zona devenea foarte aglomerata si…, oamenii inca erau pe traseu.

 

Intrarea in Arzua poate fi considerata frumoasa; soseaua este larga si pelerinii au o alee paralela. Nu spun ca drumul nu a fost cu urcusuri si cu coborasuri dar dupa ultimile zece zile, ceea ce am facut astazi este chiar plimbare. De la Rabanal am inceput sa urcam muntele si apoi sa il coboram si in ziua aia am facut peste 30 de km. Astazi, atat urcusurile cat si coborasurile au fost la nivel de zeci de metri si, nimic abrupt. Nu aveam de ce sa ne plangem. In Arzua, am luat o decizie care cred ca m-a salvat. Am luat taxiul sa traversez orasul: 2 km. m-a lasat langa o multime de hale care ascundeau ceva comercial, reprezentante si o benzinarie si am luat-o mai departe. Era ora 4 si ceva. Mai aveam 35 de km. Lumea curgea in valuri asa ca dupa cativa km am decis ca in prima pensiune ma voi opri. Ma puteam opri si la o Albergue dar am decis sa am camera mea. Prima pe care am gasit-o era full. La fel si Albergue. A doua, un km mai tarziu si ea. Atunci amrealizat ca ar putea fi o problema cu cazarea, asa ca am decis ca prima pe care o gasesc sa nu o ratez. 7 km dupa Arzua, am gasit o pensiune, nu fantastica, dar care avea doua camere libere. Si o singura baie comuna. Am vrut sa refuz dar am avut intuitia sa il intreb pe tipul de la bar daca mai stie alte pensiuni in zona. Foarte amabil, a scos un teanc de fly-ere si, la rugamintea mea, a inceput sa sune. Dupa cateva minute de “ completo “, am decis ca acea camera era perfecta. Jumatate de ora mai tarziu, Kate si prietena ei elvetianaca ( Kate este una dintre persoanele cunoscute in Donatio unde am dormit ) mi-au confirmat ca am luat decizia corecta: si cand am luat taxiul si cand am pastrat camera. Cea mai apropiata cazare libera era o Albergue cu 300 de paturi, 7 km mai departe. Eu mi-as fi blestemat zilele daca ar fi trebuit sa-i fac si ma intreb totusi cum va stabili ea un record personal de 50 km intr-o zi, ajungand pana acolo. Fetele erau deja frante de oboseala. In fine, am mancat ceva impreuna, apoi ele, glumind de drumul ce le astepta, s-au echipat si au plecat. In urma lor a ramas doar un incurajator: Buen Camino.