Articole

…vreme trece …vreme vine :)

Toti aniversam orice. Dintotdeauna si intotdeauna se va intampla asta… 🙂 Si ne place. Este gaselnita noastra pentru a ne manifesta bucuria, este dorinta de a ne lauda, de a impartasi cu prietenii si nu numai bucuriile noastre sau amintirile dragi.

Ne inventam aniversari: o luna de cand ne-am pupat, ne-am cunoscut sau de cand suntem impreuna ( nu va ganditi la prostii ! ), precum si o luna la noul job ori 3 saptamani de cand ne-am mutat; sau le luam gata inventate si atat de uzuale ca par normalitate: mai imbatranim un an, casnicia s-a mai rodat etc., dar singurele aniversari reale, de necontestat, sunt cele care trec proba timpului: nunta de aur, 166 ani de Carlsberg, 115 ani de Pepsi, 73 ani de McDonald’s sau 14 ani de La Mama. Ups… si am ajuns la miezul problemei. Micul restaurant de langa Dinamo, un business nascut dintr-o dorinta ascunsa, poate nescrisa pe de-a’ntregul pana acum, un mic restaurant care ascundea dorinta unei dezvoltari uriase, dar nu putea sa spuna asta atunci… s-a facut baiat mare… are Buletin…:)

In 14 ani am creat admiratori sau nu, angajati model si nemultumiti,  prieteni si dusmani dar, dupa tot acest timp, imi aduc aminte de vorba fostului meu partener: “durata de viata a unui restaurant este de 3, maxim 5 ani” si, daca as fi crezut asa ceva, milioanele de sarmale, gratare sau ciorbe nu si-ar m-ai fi spus povestea. Sutele de locuri de munca, milioanele de euro investite sau platite ca taxe in toti acesti ani… ma uit in urma si… sunt Mandru. Si imi aduc aminte cat de mandru am fost atunci cand, ” baiet fiind “, la 14 ani, mi-am luat buletinul…:)

Astazi, la aniversarea a 14 ani de cand activam pe piata de restaurante din Bucuresti si Romania, imi dau seama ca am scris o pagina de istorie in acesta bransa. Poate ca voi fi acuzat de infumurare, dar stiu cum s-a schimbat fata acestei industrii in toti acesti ani si stiu ce am facut noi, ce bariere am daramat, ce obisnuinte am schimbat.

Editorul ziarului nostru intern, Jurnalul de Pofta Buna,  mi-a spus odata ca ar trebui sa fac o lista cu inovatiile pe care le-am adus industriei. In acel moment am inceput sa ma gandesc: o fi faptul ca am invatat (greu!) ospatarii sa nu mai manance din portia clientului ? Sau o fi implementarea standardelor de calitate ? Sau poate alta culoare pt lemnul din restaurant decat venghe sau natur, sau poate aplicatia pentru smartphon-uri, sau… taci Cataline…. inovatia adusa de La Mama in industria restaurantelor este data de …. sarmale… Nu! Poate de ciorba de burta sau poate de ciorba radauteana… Nu, asta nu se poate pentru ca abia a fost introdusa (de 3 ani!)! Atunci sigur este ciorba taraneasca cu afumatura, reteta mamei mele… nuuuuuuu… in esenta, ceea ce am reusit noi sa facem in toti acesti ani a fost sa aratam lumii, oamenilor normali si tuturor celor care vor sa petreaca o seara normala sau un pranz obisnuit, fara fitze, aducand bucataria normala romaneasca, cea de la mamele noastre de acasa, aceea pe care acum multa vreme am numit-o ” citadin romaneasca ” si, cum ziceam, aducand aceasta bucatarie, aproape de client, de omul normal, de comportamentul normal al fiecaruia dintre noi, de la “vladica la opinca”.

Si dupa 14 ani, iti multumesc mama… ca m-ai invatat bunul simt… In rest, cu 7 ani de acasa bine intipariti in minte si in caracter, 7…14… sau 21 de ani de existenta nu sunt decat… vreme trece, …vreme vine…

Hits: 192

De ce “La Mama”

27 februarie: o zi de sărbătoare pentru noi. Este chiar aniversarea noastră. Aşa cum un copil îşi aşteaptă – tropăind – ziua de naştere, savurăm şi noi – în fiecare an – perioada dinaintea aniversării, condimentată de adrenalina pregătirilor. N-am omis vreun invitat? S-a comandat suficientă băutură? Atenţie la înfăşurarea sarmalelor! – mândria noastră. Au venit baloanele? Şi multe alte detalii organizatorice…

Privind din afară, nu pare mare lucru. Din perspectiva timpului, însă, ne-am maturizat. Acum, la vârsta „buletinului”, realizăm că suntem printre cei mai vechi din această piaţă frumoasă, dar complicată.

Am fost deseori întrebat cum am ales denumirea „La Mama”. Simplu, dar fabulos! Şi nu pentru că numele ne-a asigurat succesul, ci pentru că denumirea ni se potriveşte în tot ceea ce am făcut şi facem.

Iniţial, aveam doar sloganul: „ca la mama acasă”. Şi îmi doream un restaurant tradiţional românesc, gen „Coliba haiducilor” din Poiana Braşov – pentru care aproape că aveam un cult. Deja vedeam ospătari îmbrăcaţi în costume populare, mâncare servită în vase ceramice tradiţionale, funii de usturoi şi de ceapă, pe lângă ştiuleţii depănuşaţi pe jumătate – pe pereţi. Declamam în serie sintagme în care includeam aproape obsesiv cuvintele „Rustic”, „Turist” şi „Haiducesc”. Dar nimic nu părea că sună ca din inima Bucureştiului.

În acest timp, restaurantul se construia, lemn cu lemn. Într-o dimineaţă de sâmbătă, m-am dus să inspectez starea lucrărilor. Restaurantul era aproape gata: acoperit, cu geamuri şi uşi, dar cu lemnul brut, natur, nevopsit încă. Ferestrele mari asigurau o lumină perfectă restaurantului care dorea să se nască. Dar, nu avea nimic rustic, tradiţional. Părea, mai degrabă, un cochet bistrou franţuzesc – cu geamurile lui mari, prin care puteai privi oraşul. Bine, şi ce facem cu denumirea?

Am plecat, împreună cu fostul meu coleg Giani Corentti, să bem o cafea. Şi să ne mai gândim. Ne place sloganul, nu vrem să renunţăm la el. Dar ce nume îi dăm restaurantului? Într-o piaţă crudă, ca aceea din 1999, trebuia să creezi ceva frumos, ceva care lipsea din Bucureşti, ceva nou – care să te scoată din mulţime. Şi dacă tot vroiam să mănânc în restaurantul meu ciorbe şi mâncăruri gătite (nu obositele fripturi cu cartofi prăjiţi), ne-am gândit (în timp ce amândoi sorbeam din cafea): păi, dacă e „ca la mama acasă”, de ce să nu fie „La Mama”?! Ne-am uitat unul la altul şi am concluzionat: „Sună bine! Ne trebuie puţin tupeu ca să facem asta. Sau curaj”.

Restul este istorie… Frumoasă, dar istorie… De 14 ani.

Editorial apărut în “Jurnalul de Poftă Bună”, publicaţie a restaurantelor La Mama, numărul 1/2013.

Hits: 291

sa discutam despre franciza

Acum ceva vreme eram foarte mandru si increzator in deschiderea primei francize. Astazi am inchis-o si ma intreb de ce ? Ce nu a mers bine…?

Sunt multe motivele pe care le-as putea gasi dar, nu ma mai intereseaza, nu mai conteaza,… . Ceea ce cred ca este important acum este sa fac o analiza simpla a cum sa reusesti in franciza pe viitor

” Omul sfinteste locul “, este un adevar incontestabil.

Ma gandesc ca in loc sa continui acest post ar trebui sa fac ceva nou pentru acest blog: sa astept parerea celor interesati, a celor care au un punct de vedere, o experienta demna de luat in seama sau, pur si simplu a celor care au ceva de spus,…, pentru ca este frustrant sa crezi ca franciza inseamna dezastru pentru o afacere pe care ai construit-o in ani,  cu munca si daruire

Astept……….

Hits: 361

La Mama no. 8

Stau un noul restaurant La Mama, cel cu nr. 8, si imi dau seama ca trebuie sa ma reapuc de scris…:). De la petrecerea de deschidere a trecut deja o zi, de la sfarsitul acesteia,…, vorbim spre dimineata.

In urma cu cateva luni, mai precis spre sfarsitul lui martie cand a inceput acest proiect, nu stiam sigur ce va iesi. Erau multe idei noi, planuri si, poate cel mai important, dorinta ca dupa 4 ani sa fac un restaurant nou si, inevitabil deosebit…. stiu, stiu  ” orice pui isi lauda cioara ” …:))) invers, desigur.

Am adus cateva elemente de noutate in tot ceea ce a insemnat un restaurant La Mama, elemente pe care mi le doresc de ceva vreme si acum am avut ocazia sa le experimentez: o mare biblioteca de vin, care trebuie sa recunosc ca a devenit vedeta locului, un bar comod la care sa poti sta si manca si, nu in ultimul rand o zona de canapele, unde cei care vor sa leneveasca vor fi la ei acasa.  Am pastrat meniul, am pastrat evident preturile si incercam sa experimentam ceva produse noi: ma gandesc aici la hribii mei preferati cu smantana ( am scris un intreg post despre asta ) sau un pateu de casa… dar la final totul va depinde de ceea ce decide ca vrea maria sa clientul.

Intorcandu-ma la biblioteca mea de vin, aseara, un prieten, m-a intrebat daca asta este tot ceea ce am citit in ultima vreme… raspunsul a fost: ” printre alte cateva carti “… este drept ca sunt expuse cateva sute de sticle de vin si doar doua rafturi de carti.

Astazi in Bucuresti vremea a fost cam racoroasa pentru o zi de august asa ca  spre dupa-amiaza am deschis geamurile si toata strada, cu freamatul ei a intrat inauntru; acum, seara, imi dau seama ca schimbarea geamurilor cu unele care se deschid in totalitate a fost una dintre cele mai eficiente investitii.

Recitind ce am scris imi dau seama ca intreagul post este o lauda dar, ma simt atat de bine ca am terminat o prima etapa din ceea ce mi-am propus sa fac in acest an incat nu ma pot stapani. Luni intregi de emotii, ” lupte ” cu arhitectul – pe care il iubesc si ii multumesc si cu aceasta ocazie – cu contructorul, si el merita deasemenea toate multumirile, noptile in care am stat pana tarziu impreuna cu colegii mei, incercarile si tot ceea ce insemna un santier din care se naste pana la urma ceva frumos ma fac sa ma uit cu mandrie inapoi si sa fiu multumit de ceea ce am facut pana astazi.

Cred ca cel care a resimtit cel mai mult efortul acestor ultime luni a fost baietelul meu de 6 ani si jumatate care de multe ori nu stia ca fur din timpul lui pentru acest restaurant.

Petrecerea de aseara mi-a readus in minte ce bine este sa iti vezi prietenii aproape Toti cei care iti sunt aproape, care gandesc de bine pentru tine iti dau forta de a merge mai departe . Ne-am distrat, am baut un pahar de sampanie sau de vin, am mancat cateva dintre bunatatile pregatite de ” mama “, am ascultat muzica buna, veche cantata de Jazebel, o voce foarte placuta, am depanat amintiri si am ” citit ” ( baut ) o parte dintre cartile ( sticlele de vin ) din biblioteca

Acum, Lipscaniul renaste usor, usor, spre gloria pe care a avut-o probabil altadata aceasta strada celebra a Bucurestiului al carei nume vine de la negutatori din Leipzig, cladire dupa cladire se refac si doar timpul, care curge asa cum stie el incet dar inevitabil, isi va pune amprenta peste deciziile noastre.

Poate putin melancolic, poate usor obosit, optimst si, sper eu intotdeauna o gazda buna, eu si La Mama Lipscani va asteptam

Hits: 459

Fondul meu de pensie

Ieri am luat o decizie la care ma gandesc de mult: am decis sa-mi micsorez salariul la cat se poate de putin – minimul pe economie daca este posibil – iar diferenta de taxe aparuta sa o pun intr-un cont de care sa nu ma ating in urmatorii ani pana la pensie. Astfel, imi creez propriul fond de pensie.

Nu este un atac la nimeni, nu este o decizie conjuncturala, este doar un calcul aritmetic simplu, care imi arata ca pentru urmatorii 25 de ani de acumulare, imi voi asigura o pensie mult mai mare decat cea pe care as obtine-o in sistemul clasic.

Am facut calcule simple plecand de la tot felul de valori ale salariului brut sau net si, cu parere de rau pentru sistem, am ajuns la aceeasi concluzie. In contextul in care asistenta spitaliceasca este identica pentru un rrom care nu plateste nici o taxa, sau pentru cineva care plateste taxe diferite ca valoare, in contextul in care invatamantul este acelasi pentru toti, in care siguranta pe strada este aceeasi pentru toti, cred ca este datoria mea fata de mine in primul rand sa am grija de mine: deci, imi creez propriul fond de pensie,… cu un singur beneficiar…:)

Totul pare frumos dar trebuie sa recunosc si deficientele acestei decizii: salariul va fi aproape nul, deci va trebui sa am surse alternative de venit ( chirii, dividende ), imi va fi mai greu sa iau credite personale ( Doamne ajuta ! ), etc.

Practic, sunt multe bune si rele in aceasta decizie, dar cred ca daca fiecare dintre noi ar face acest calcul simplu, ar ramane uimit de diferente. Ah… era sa uit… si va trebui sa-mi asum doua mari neajunsuri:  va trebui sa decid periodic, atat sa nu ma ating de acesti bani – cat de mare va fi tentatia…:) – dar si, mai important,… cum sa negociez cu bancile pentru acesti bani, pentru a avea eficienta maxima.

In rest, chestii normale de pensionar: sah in Cismigiu, vacanta la Amara, Revelion la Romexpo, telenovele si, supararile pe tineretul din cartier care nu vrea sa stie ce greu era pe vremea noastra…:))

Hits: 263