Despre criza fortei de munca

Toata lumea vorbeste despre criza fortei de munca din Romania dar nu prea am vazut pe nimeni care sa spuna de ce s-a ajuns aici si nici ce ar trebuit facut pentru a rezolva aceasta problema

Faptul ca piutem aduce asiatici sau africani care sa lucreze nu cred ca este cea mai buna solutie. De ce ? este parerea mea

M-am intrebat de multe ori de ce au plecat romanii din tara lor si raspunsul pentru o viata mai buna nu m-a multumit pe deplin. Cred ca motivul principal a fost pangarirea valorilor cu care ei au fost obisnuiti, lipsa unui viitor in aceasta tara, presiunea pusa de guvernantii din toate tipurile pe omul normal si pacalirea continua a acestuia au facut pe multi sa-si doreasca sa se rupa. Aceste lucruri nu se vor schimba in mod radical, este evident dar totusi trebuie facut ceva pentru ca din tara aceasta nu au plecat batranii sau copii ci taman acei oameni in putere, tinerii adica, care ar fi putut crea prin munca lor proprie, atat ca angajati cat si ca antreprenori, plusvaloare.

Statisticile oficiale spun ca din Romania au plecat undeva intre 3 si 4 milioane de oameni, forta activa, dar, daca ne gandim ca mortalitatea este mai mare decat natalitatea eu cred ca din tara noastra au disparut undeva peste 5 milioane de oameni. Asa se explica de ce piata de consum schioapata, asa se expliuca de ce taxele nu mai sunt suficiente, de ce nu are cine sa mai sustina pensile si, guvernantii, in goana lor nebuna dupa bani, gasesc metode tot mai acadabracante pentru a pune presiune tocmai pe acei cativa care mai platesc taxe: antreprenorii romani.

Se spune ca in tara noastra sunt astazi peste 1 milion de locuri de munca vacante dar, daca ne gandim la a sustine economia locala si micul ntreprenor aceasta suma s-ar putea dubla. Cu alte cuvine, sa aiba cine sa munceasca ca de munca se gaseste. Nu cred ca aceasta problema se poate rezolva printr-o infuzie de asiatici, nu de alta dar asta ar putea duce la disparitia poporului roman in forma cunoscuta astazi; si daca asta este evolutie, eu nu prea cred in ea.

Ok, ar zice un carcotas. Ce se poate face ? Cum putem readuce macar un milion de oameni inapoi in tara ?. eu sau tu cel care citesti nu putem face asta dar, statul, printr-un program bine definit ar putea. Cum ?

Pai sa vedem…J

Poate oferind o suma lunara fiecarui repatriat. Daca se angajeaza va avea bani mai multi daca nu ii va cheltui in tara

Poate oferind facilitati fiscale generoase angajatorilor care angajeaza repatriati astfel incat salariul net sa creasca sufficient pentru a deveni atractiv in raport cu salariile de afara.

Poate combinand cele 2 metode de mai sus….

Nu caut sa ofer prin aces post solutia ideala, pentru ca nu o am, ci vreau, prin ceea ce scriu aici sa ridic intrebarea; pentru ca odata ridicata intrebarea, ar putea aparea si raspunsurile

Nu cred ca am solutia perfecta dar cred ca pentru sanatatea acestei tari noi trebuie sa facem ceva. A ne ascunde in spatele lipsei de solutii nu mai este o solutie.

As trage un semnal de alarma catre toate organizatiile patronale sau profesionale de orice tip din tara asta la a se gasi solutii prin care oamenii sa se intoarca inapoi in tara. Fara lucratori in toate ramurile economiei, fara sa facem ceva ca tinerii si oamenii in putere sa nu mai plece din tara ne indreptam catre niciunde.

Fara a vrea sa ma leg de un simbol devenit aproape national, pentru noi antreprenorii, #rezist are o alta conotatie.

Hits: 17

El Camino – ultima zi

Ziua a inceput cu panica. Nu im gaseam leucoplastul si evident ca nu aveam cum sa-mi blindez talpile. Reusisem sa ii explic proprietarului restaurantului din pensiunea unde dormisem  ca avem nevoie de un cutit, si cand a inteles a exclamat: “ ah cutitos ! “. Nu stiu cum se scrie dar cand am auzit cum se pronunta am inceput sa rad de eforturile facute in ultimile 5 minute, cat am baut o cafea, de a explica ce nevoie aveam . Imi trebuia cutitul ca sa tai leucoplastul. Si reajuns in camera, leucoplastul lipsea cu desavarsire. Am pus pe pat toata punga cu farmaceutice si am inceput sa ma gandesc cum fac. In 10 minute, eram gata de drum: am folosit plasturii. Compeed pe post de leucoplast. Aveam un tonus extraordinar, ziua era superba. Am platit la pensiune, noroc ca aveam bani cash la mine pentru ca altfel era cu suparare si iata-ma pe drum. Ora 8 fara ceva….

 

Primii km parca zburam. Niciodata in toate acele zile nu m-am ai simtit asa de bine. Si rucsacul parea mai usor. Mai aveam 28 de km si faceam calcule ca pana la 1. 30, daca nu ma opresc ii fac, apoi pana la 2…. Ma simteam de neoprit…..:) Dupa cateva sute de metri mi-am data seama ca imi uitasem sapca in camera. Nu m-am mai intors…, voi merge pe la umbra si oricum ajung inainte de caldura mare de dupa amiaza. Mi-am amintit atunci tot ceea ce uitasem intr-un fel sau altul, pe undeva pe traseu. Camino avea pretul lui, pe care il plateai cateodata fara sa stii. Ochelarii de soare, un tricou, stick-ul de selfie, sapca. Cred ca de asta era rucsacul mai usor.

 

Plimbarea de astazi a fost deasemenea usoara. Primii 10 km i-am facut mai repede decat ma asteptam. In mai putin de doua ore. In loc sa ma opresc sa ma odihnesc am zis ca acum este momentul sa trag. Picioarele erau in forma excelenta, nimic nu ma durea. Daca seara ma culcasem cu o mica mustrare de constiinta, dimineata, la tonusul cu care m-am trezit, nimic nu mai exista. De la km 15, a inceput urcusul. Nu greu, dar lung. Asta m-a incetinit…, destul de mult. La 12.30, nu am mai putut si, m-am oprit la o carciumioara sa mananc ceva si sa ma odihnesc putin. Mai aveam 8 km. eram in suburbiile orasului. Drumul era prin acelasi parc ca si in zilele precedente. Totul verde, case care incepusera sa fie mai ingrijite, baruri sau restaurante pentru pelerini peste tot. Si multi, multi calatori. Pe jos sau pe bicicleta. Adevarul, nu stiu daca am mai spus asta, este ca de la Sarria crescuse exponential numarul pelerinilor. Sarria era ultimul punct de unde trebuia sa pleci in pelerinaj pentru a obtine Compostela. Mi-am mancat deja clasica caldo gallega, am baut un ceai cald si inapoi la drum. Uimitor, tonusul nu disparuse si picioarele nu dadeau semne de oboseala.

 

La 14.15 – 14.20, am intrat in Santiago. Eram fericit. Dar totusi, pana la catedrala mai era ceva de mers. Vreo 40 de minute. Ma uitam la lumea pe langa care treceam si unii nici nu ne vedeau. Zic ca nu ne vedeau pentru ca din 10 in 10 metri era macar un om cu rucsacul in spate daca nu un grup. Erau atat de obisnuiti cu prezenta noastra incat nu mai insemnam nimic. Neplacut sentiment.

 

Drumul prin orasul nou nu mi-a zis nimic. Incet incet am intrat in orasul vechi, stradutele au devenit mai inghesuite, cladirile mai din alte timpuri si, intr-un final am ajuns la catedrala. Poate ca asteptarile mele erau ca cineva sa te preia, sa te ghidoneze, sa-ti spuna ce sa faci mai departe si, cand colo…, nimic. Am mers 300 de km si gata…, s-a terminat si nimeni nu imi zice nimic. Eram derutat. In piata mare din fata catedralei nimic altceva decat o schela enorma.

IMG-20150526-WA0007

M-am invartit, am intrebat pe unde se intra in catedrala, am aflat ca prin lateral, am ocolit din nou catedrala si am ajuns unde mai fusesem. M-am asezat pe trepte si am stat sa ma uit in jur. Am observat cativa oameni pe care ii mai vazusem pe drum. Ne-am zambit si am inteles ca nimeni din exterior nu trebuie sa-ti spuna ceva bun…, tu, cu toti ceilalti cu care te-ai vazut pe drum iti vei spune. AtuIMG-20150526-WA0008nci m-am linistit. Am vazut pe un geam scris mare “ storage luggage “, pt 2 euro mi-am lasat rucsacul acolo si am plecat sa ma plimb. Catedrala este impresionanta cu “ botafumeiro “ agatata de franghii deasupra altarului. Nu am vazut-o functionand, nu stiu daca am scris corect dar nu conteaza. Nu vizitez multe biserici dar aceasta merita vizitata.

IMG-20150526-WA0000IMG-20150526-WA0001IMG-20150526-WA0003

Am iesit, mi-am luat o apa si am plecat sa-mi iau Compostela. Aici a aparut o mare deceptie. Am stat 2 ore la coada. Toata lumea era indignata. Evident ca la coada te intalneai cu toti. Majoritatea cu care am vorbit vroiau sa mearga la Finisterre, la capatul pamantului. Asta insemna inca 80 de km. initial nu intelegeam de ce sa mai mergi inca 80 km pe jos, dupa ce ai facut deja 800 sau, in cazul Jesicai si a altora, mult mai mult. Motivul era simplu. Mersul devenise parte din noi. Dupa ce zile in sir te-ai trezit dimineata cu gandul sa faci km, dupa ce ai tras atatea zile de tine, cand s-a terminat.., parca nu mai ai sens… Si atunci iti trebuie inca niste zile de mers…, pentru ca creierul sa poata intelege ca ai ajuns la capat. Pentru a te bucura pe deplin. Sau asta am inteles eu….:)

 

Orasul vechi era frumos. Stradutele pline de magazinase si de carciumioare care mai de care mai prietenoase. Animatie, mancare buna, toata lumea facea poze, cladiri frumoase, veselie. Toata lumea radea. Nu mai exista oboseala, era doar zambet. Din cand in cand, te mai intalneai cu cineva, te luai in brate, te pupai si mergeai mai departe. Toata lumea intreba de toata lumea.

 

Aveam hainele murdare si nu mai aveam chef sa spal nimic. Mi-am cumparat o pereche de blugi, niste tenisi si o camasa si am iesit sa mananc ceva. Si sa ma plimb.  Peste si fructe de mare. Dupa care am cazut lat…, oboseala ma ajungea din urma.

 

Inainte sa ma duc sa mananc, am intrat din nou in catedrala. Era slujba de seara. Catedrala plina ochi. O calugarita a inceput sa cante cantece de adoratie si, trebuie sa recunosc ca avea o voce de invidiat. Chiar daca nu aveam voie sa integistram nimic, am inregistrat un cantec. Am avut sentimentul ca il mai auzisem undeva, in finalul filmului care m-a determinat sa ajung aici: “ the Way “ cu Martin Sheen.

 

A doua zi la slujba de la ora 12, au fost pomeniti toti pelerinii care ajunsesera pana atunci. Deci si eu. Nu cu nume, pentru ca era imposibil sa  repeti  numele a catorva sute, daca nu mii de oameni care ajung zilnic in Santiago, dar cu numele tarii de unde au venit, precum si locul de unde au inceput pelerinajul. Frumos. Am realiazat atunci ca, poate aceasta catedrala este cea mai plina catedrala pe care o are comunitatea crestina. Zilnic, aici sunt cel putin 2 slujbe, la care catedrala este plina ochi. Chiar daca cei care intra sunt mereu altii, totusi aici biserica are unul dintre cele mai stranse contacte cu credinciosii sai. Si nu numai pentru ca daca stau acum si ma gandesc, Camino nu mai este demult despre religie. Camino pot spune ca a devenit o religie in sine. Si cum sa nu fie asa cand sunt zeci de milioane de oameni care au strabatut drumul in timp, oameni de toate culorile Pamantului si din toate religiile acestuia.

 

IMG-20150526-WA0018Am inchiriat o masina si am plecat spre Finistere. Cel putin asa era intentia. Am intrebat la agentie care este directia, apoi int-o benzinarie si, primul indicator care mi-a iesit in cale a fost cel de Muxia. La naiba cu Finistere….:). A meritat toti banii. Am ajuns in locul in care se termina filmul de mai sus si, am descoperit un loc incarcat de atata energie incat nu imi mai venea sa plec. Biserica din film arsese un an mai tarziu dar una noua ii luase locul intre timp. Am stat pe pietre, m-a batut vantul si m-am bucurat ca sunt acolo.

 

Seara, am mancat peste si alte fructe de mare, foarte bune, am baut un pahar de vin si, tarziu, urandu-I lui Cristiano “ happy birthday “ am aflat barul in care era, o straduta mai departe fata de locul unde mancam eu. Ne-am salutat, fiecare isi cumpara de baut, atmosfera misto, lume cunoscuta deja…., nu stiu ce au facut pana dimineata, eu la ora 1 eram la nani.

 

Deja El Camino se terminase. Organismul isi cerea orele de somn pentru a se reface dar, inainte sa adorm m-am adus aminte ca, stand pe pietre la Muxia, am spus: La revedere El Camino.

Hits: 712

El Camino – ziua a 9 – a, Palace del Rei – Saltera

Astazi m-am plimbat prin parc. Stiu ca suna usor tupeist dar fata de ceea ce m-a asteptam, a fost o plimbare in parc. Herastrau si Muzeul satului la un loc, pana faci vreo 37 de km. pentru ca astazi m-am intrecut pe mine, avand in vedere ranile pe care le aveam. Nu a fost usor dar, ranile au fost bine badijonate, traseul nu a fost nici pe departe “ legs breaker “ asa cum il descri site-urile si psihicul meu a fost la cote maxime. Determinarea este importanta si, este a multa oara cand imi dau seama de asta.

 

Am plecat din Palace del Rei dimineata, dupa o cafea bauta in fuga. Nu am mai folosit nici un plasture tip Compeed, pentru ca deja imi faceau rau, voi povesti in alta parte problema asta, ci numai comprese sterile si leucoplast. Picioarele tineau, psihicul si mai si, asa ca am luat-o pe drumul iadului…, cand colo, o plimbare in parc. Faptul ca incepand cu Sarria numarul celor care vin pe El Camino creste exponential si faptul ca ei nu pot compara alte etape din spate cu ceea ce este de parcurs, plus faptul ca Sarria – Santiago este impartita pe orase nu pe km, ii face pe oameni sa parcurga etape de cate 20 km pe zi si dintr-o data, 28. Asta si usoarele pante in sus sau in jos i-au facut pe multi sa numeasca aceasta plimbare in parc “ legs breaker “. Comparatia cu plimbarea in parc nu vine numai din latimea aleei ci si din multimea de carciumioare, faptul ca esti peste tot inconjurat de verde, treci prin tot felul de satuce unde dai peste toate miresmele satulu si, in acelasi timp, este plin de lume. Este ca pe bulevard. Km intregi de oameni. Si bornele care iti spun in continuare cat si cum mergi. Pe la 10 am luat un mic dejun consistent, sandwich, croisant cu unt si gem si ceai. Croissantul spaniol este facut parca la misto fata de cel francez. Mare cat o zi de post, nu la fel de fraged dar parca pentru a aduce aminte francezilor ca acest produs mandria lor este nascut la Viena pentru a celebra o mare victorie impotriva otomanilor. La spanioli mananci o semiluna nu un croissant. Pentu asta trebuie sa mergi la Paris…, sau la Bucuresti.

 

Dupa micul dejun am realizat un fapt ingrijorator. Nu mai puteam merge. Picioarele, obosite fiind, mergeau din ce in ce mai incet. Oricat incercam sa le fortez. Atunci am decis sa nu ma mai opresc. Stiam ca daca ma opresc, ma opresc. Realizasem asta. Sau merg cu 2 km pe ora…, ceea ce era jignitor. Am decis sa nu ma mai opresc sa mananc, sau sa stau mai mult de cateva minute. Zis si facut si iata-ma luptandu-ma cu km. La cel cu nr 50, in loc de borna am dat de un magazin. Bine si asa. Borna era mai incolo putin,  atat de inscriptionata ca nu se mai vedeau km pe ea. La un moment dat, chiar daca aleile erau bune de mers, mi s- a parut o idee mai buna sa merg pe strada. Strada si cu drumul pelerinului se intersectau din cand in cand, in rest fiecare vazandu-si drumul. Avantajul era terenul plat pe care calca talpa, pentru mine o binecuvantare. Culmea este ca am iesit in fata unora care mergeau mult mai repede de cat mine. Imi aduc aminte cu placere de figura uimita a unei perechi mama fiica, frantuzoaice, cand m-au vazut stand si band un pahar de fresh, ele fiind putin in fata mea cand ne-am despartit.

 

IMG-20150521-WA0011Chiar daca fiecare pelerin are drumul lui personal si viteza lui, nu ai cum sa nu intri intr-un soi de competitie cu cei din jurul tau. Te ajuta sa-ti mentii ritmul: m-a depasit pustiul ala, sau mosul ala uite ce repede merge, eu ce naiba am ?. Esti singur si iti trec prin minte si altceva in afara de poezii….:)

 

Melide a fost un orasel in care m-am oprit sa-mi iau doua banane. Nu sunt un mare consumator dar la drum sunt bune. Pana la masa de seara, ele si fresh-ul de portocale mi-au fost suport. Povestind asta, multi au spus ca sunt nebun dar eu stiu ca daca as fi oprit sa mananc, m-ar fi luat lenea si m-as fi oprit sau as fi incetinit mult. Asa, am pacalit foamea si gata. Despre Orasel nu prea am ce sa zi…, un soi de Mizil….:)

 

Drumul de astazi mi s-a parut foarte placut si, asa cum vorbeam pe seara cu Kate si o prietena de a ei ( Bermude si Elvetia ), cu cat ne apropiam de Santiago cu atat totul devenea mai prietenos, mai aproape de civilizatie…, poate ca era doar perceptia noastra. Pentru ca si ea a avut aceeasi perceptie despre o plimbare usoara. Pentru ca nu gaseau cazare, dupa ce facusera deja vreo 43 de km, mai aveau de mers inca 7 pana la o Albergue cu 300 de paturi, unde sperau sa nu fie probleme. Cum spuneam, zona devenea foarte aglomerata si…, oamenii inca erau pe traseu.

 

Intrarea in Arzua poate fi considerata frumoasa; soseaua este larga si pelerinii au o alee paralela. Nu spun ca drumul nu a fost cu urcusuri si cu coborasuri dar dupa ultimile zece zile, ceea ce am facut astazi este chiar plimbare. De la Rabanal am inceput sa urcam muntele si apoi sa il coboram si in ziua aia am facut peste 30 de km. Astazi, atat urcusurile cat si coborasurile au fost la nivel de zeci de metri si, nimic abrupt. Nu aveam de ce sa ne plangem. In Arzua, am luat o decizie care cred ca m-a salvat. Am luat taxiul sa traversez orasul: 2 km. m-a lasat langa o multime de hale care ascundeau ceva comercial, reprezentante si o benzinarie si am luat-o mai departe. Era ora 4 si ceva. Mai aveam 35 de km. Lumea curgea in valuri asa ca dupa cativa km am decis ca in prima pensiune ma voi opri. Ma puteam opri si la o Albergue dar am decis sa am camera mea. Prima pe care am gasit-o era full. La fel si Albergue. A doua, un km mai tarziu si ea. Atunci amrealizat ca ar putea fi o problema cu cazarea, asa ca am decis ca prima pe care o gasesc sa nu o ratez. 7 km dupa Arzua, am gasit o pensiune, nu fantastica, dar care avea doua camere libere. Si o singura baie comuna. Am vrut sa refuz dar am avut intuitia sa il intreb pe tipul de la bar daca mai stie alte pensiuni in zona. Foarte amabil, a scos un teanc de fly-ere si, la rugamintea mea, a inceput sa sune. Dupa cateva minute de “ completo “, am decis ca acea camera era perfecta. Jumatate de ora mai tarziu, Kate si prietena ei elvetianaca ( Kate este una dintre persoanele cunoscute in Donatio unde am dormit ) mi-au confirmat ca am luat decizia corecta: si cand am luat taxiul si cand am pastrat camera. Cea mai apropiata cazare libera era o Albergue cu 300 de paturi, 7 km mai departe. Eu mi-as fi blestemat zilele daca ar fi trebuit sa-i fac si ma intreb totusi cum va stabili ea un record personal de 50 km intr-o zi, ajungand pana acolo. Fetele erau deja frante de oboseala. In fine, am mancat ceva impreuna, apoi ele, glumind de drumul ce le astepta, s-au echipat si au plecat. In urma lor a ramas doar un incurajator: Buen Camino.

Hits: 966

El Camino – ziua a 8-a, Mirallos ( undeva pe traseu ) – Palace del Rei

Trezirea a fost simpla, la ora 6.30. Viermuiala din camera iti spunea ca ai dormit suficient. Adevarul era ca imi facusem orele de somn si nu aveam de ce sa ma plang. M-am imbracat, a fost prima data cand nu am facut dus dimineata, mi-am baricadat ranile de la picioare cu plasturi si bandaje si la 7.45 eram gata de drum. Stabilisem cu Ines, lituanianca, sa luam micul dejun max la ora 10 in Portomarino, asa ca am plecat la drum

 

Primii metri au fost groaznici la amandoi. Parca picioarele isi resetasera comanda de mers. Ma dureau muschii, talpa, tot. Si pe ea la fel. Am strans din dinti si in mai putin de 500 de metri mergeam aproape normal. Cam cand ne stabilisem noi ritmul de mers, trece in pas saltat pe langa noi Daniel, un italian, care cu o seara inainte cand am intrat in dormitor era cu pungi de gheata pe picioare datorita unei inflamatii urate a acestora. Ne-a salutat si intrebandu-l cum se simte, si-a pus un deget de-a latul intre dinti si a strans putin ca pentru a simboliza durerea dar, ca va suporta. Dupa ceva vreme, a disparut in fata.

 

Drumul a fost usor, prin padure, poienite, pe  langa casele oamenilor, prin alte satuce formate din 5 case si care nu existau pe harta si la 9.45 eram pe terasa unei cafenele cu cafeaua in fata. 5 km pe ora era un ritm foarte bun, pe care as fi fost multumit sa il am tot timpul. Jesica ne-a ajuns din urma si il “ blestema “ pe Daniel ca, in loc sa se protejeze, el merge cu 6 km pe ora: cum sa il ajunga ? Si Jesica mergea si ea repede….:)

 

Portomarino a fost primul oras total nesemnalizat pe care l-am intalnit. Toata lumea se oprea bulversata pentru ca nu stia pe unde sa mearga. Cu intrebarea treci marea, se spune, asa ca ne-am descurcat. Frumusetea orasului era data de lacul linistit si mare, langa care era asezat.

 

Pentru ca pana la Palas de Rei mai erau totusi 24 km, ne-am pornit la drum si, foarte repede s-a vazut ca nu pot tine ritmul de mers cu companioana mea, asa ca in mai putin de un km ea a luat-o inainte. Probabil ne vom mai intalni pe drum, ca si in alte dati. Vremea era intunecata si cu aviz de ploaie asa ca nu am scapat si m-a prins ploaia in camp.Mi-am readus aminte ce destept m-am considerat cand, facandu-mi bagajul am decis ca nu va ploua asa ca nu trebuie sa imi iau nici windstopper nici ceva de ploaie…., macar o umbrela, asa cum i-am vazut pe unii…..:) Ploaia nu a fost pana la piele, husa de pe rucsac a protejat ce era inauntru asa ca m-am oprit la primul bar sa beau un ceai cald si apoi iar la treaba. Drum usor, cand pe strada cand pe dealuri, sate normale, mirosul de balega pusa pe camp sau ramasa pe strada, de fan, de liliac sau alte plante, aerul simplu si placut de padure m-au facut sa-mi aduc aminte de copilaria mea la bunicii mei, la Poienile Oancei, un alt sat suspndat in timp, undeva pe langa Roman.

 

Un lucru foarte misto care aparuse cam de pe la km 105, a fost un soi de borna kilometrica, borna care a devenit repede un reper. O asteptai, iti calculai mersul functie de ea, mai ales ca uneori o gaseai si din 500 in 500 de metri. Picioarele ma dureau destul de tare, dar nu bataturile ci talpile si muschii incepusera sa-mi trimita semnale de revolta. Am incercat sa schimb stilul de mers, sa fiu mai relaxat dar nimic nu mergea. In acel moment m-am gandit sa iau un taxi. Serviciul de taxi este foarte prezent peste tot si, cred ca atunci cand cineva este epuizat apeleaza la el. Asa ma simteam eu atunci. Trebuia sa opresc la o carciuma si sa-i rog sa faca o comanda. Mi-am propus ca urmatorul sat, sa fie locul in care sa ma opresc si sa fac comanda. In urmatorul sat am dat de o carciuma foarte frumusica si, cand vroiam sa ma opresc pentru ce decisesem sa fac, un gand mi-a zis, hai sa mai mergem putin Cataline, pana in urmatorul sat si, uite-ma strangand din dinti si mergand mai departe. Poate a fost rusinea ca ma vad altii, poate a fost rusinea fata de mine, poate mandria, cert este ca in urmatorul sat am ajuns cu bine si, aici am gasit o curte frumoasa, cu mese si scaune in fata unei carciumioare. M-am asezat la o masa langa alti calatori si unul dintre el era Cristiano, danezul cu care statusem seara la palavre dupa vizita manastirii. Era cu alti companioni si povestea despre ce mare petrecere va face sambata, la Santiago, de ziua lui. Toti eram invitati…..:). Am ras la glumele lui, mai ales ca erau aceleasi de cu doua seri inainte si, cand auzind una am ridicat privirea, el mi-a facut un semn complice cu ochiul, am zambit si am tacut, gandindu-ma cat de previzibili sunt anumiti oameni daca ai timp sa ii observi. Era un om misto luat asa, la intamplare, dar luat la bani marunti era limitat. Mergem mai departe…..:)

 

Inainte sa ne ridicam de la masa s-a intamplat un fapt extraordinar: spre noi, usor, usor, venea un domn bine imbracat, nu iesea cu nimic in evidenta ca ar fi ceva in neregula, doar un baston care ii ghida drumul. Acel domn era orb. Si era pe El Camino. Si venea spre noi, pentru ca ne auzise vorbind si pentru a ne ruga sa-i facem o fotografie lui si prietenilor cu care era. Celalalt danez de la masa a sarit imediat si le-a facut poza celor 4 barbati care mergeau impreuna. Incepusera la Sarria si planuiau evident sa ajunga la Santiago. Mi s-a parut fantastic, emotionant ca tocmai cel care probabil nu va vedea niciodata poza, sa isi doreasca ca ea sa fie facuta. Dupa aceea, prietenii lui, au luat o bara de vreo 3 metri pe care o tineau cu ei, doi dintre ei au prins-o de capete si cel fara vedere s-a prins la mijloc si, au plecat. Ca un facut, in acelasi moment, pe drum, a trecut un biciclist care avea tractat o tricicleta speciala, de genul celor pentru persoane cu dizabilitati, in care pedalierul este la mana, cu un alt calator in spate.

A fost prea mult pentru mine, asa ca m-am ridicat si am spus ca nu mai sunt obosit. Am platit nota, m-am echipat si am plecat. De ce sa ma plang eu  cand alti oameni nu au lucrurile de baza ?

 

Am mers mai departe, mai aveam vreo 10 km pana in Palace de Rei, km pe care i-am facut strangand din dinti. Pe drum i-am reintalnit pe cei cu persoana fara vedere, i-am salutat si am ramas inca o data uimit de normalitatea tuturor. Fantastica prietenie si sustinere.

 

Am ajuns in jur de ora 17, dar pana la hotel m-am mai chinuit vreo 40 de minute…, era la iesirea din oras, slava Domnului ca a doua zi ma dadeam jos din pat direct pe traseu. Mi-am facut un dus, mi-am ingrijit talpile, am spalat ce aveam de spalat si am coborat sa mananc ceva. Meniul, pe o foita mica de hartie, cuprindea 3 feluri de mancare. Noroc ca aveau supa mea galiceana. Mi-au pus un castron mare din inox in fata, un vin corect dar din care nu a intrat mai mult decat un pahar. Am mancat tot castronul si am incercat sa scriu ceva dar, in acel moment nimic nu iesea. Gandul meu era la un singur lucru: mandria cu care, trecand pe langa noi, tipul din carucior ne-a strigat: Buen Camino.

Hits: 584