Parerea mea….

Poate ca tot ceea ce voi spune mai jos este fara rost sau gresit. Imi cer scuze pentru asta si amenda de a nu mai fi citit poate veni oricand.

Inca de la inceputul aceste pandemii, in cercul meu de amici am intrebat de ce trebuie sa izolam marea masa a oamenilor sanatosi de oamenii bolnavi si nu invers. Cum adica? In loc sa bagam oamenii sanatosi in case si sa lasam pe restul sa umble pe strazi creand  focare de infectie, am fi putut crea carantina la fiecare poarta de intrare in tara si fiecare om care ar fi vrut sa intre ar fi trecut prin niste filtre. Si atentie ca in loc sa organizam carantina la mijlocul lunii februarie cand nu existau cazuri declarate in Europa ea este acum organizata, dar dupa ce s-a declansat pandemia.

 

Romania, la fel ca toate celelalte tari stia inca din decembrie – ianuarie ca exista riscul de pandemie dar nu s-a pregatit, la fel ca restul tarilor. Sa spun despre tara mea ca este condusa prost, ca nu s-a facut nimic, este usor dar cand ma uit la restul tarilor din Uniunea Europeana vad reactii identice…. Si ma intreb de ce? Mai ales ca o reactie politica unica la nivelul Uniunii ar fi aratat maturitatea conceptului politic european. Dar intru intr-o zona in care sunt total nepregatit si sigur naiv.

Ce a urmat s-a vazut: economii oprite mai ceva decat in timpul unui razboi clasic, calcarea in picioare a drepturilor cetatenesti prin spaima, teroare, amenintarea cu moartea si impunerea unor decizii prin Ordonante militare. Amenintarea cu infectarea este astazi reala la nivel global si lupta cu boala a capatat dimensiuni apocaliptice care nu se vor termina teoretic decat atunci cand ultimul om infectat se va fi vindecat sau cand va aparea un vaccin sau un medicament care va stopa boala.

Nu vreau sa deschid cutia Pandorei cu beneficiile pe care le va avea cel care va avea vaccinul, conspiratii mondiale si alte prostii, nu pentru ca nu ar putea fi asa ci pentru ca nu sunt in masura sa spun asta.

In conditiile de mai sus, in care evident ca aceasta pandemie nu se va incheia nici intr-o luna nici in 6 luni, nici la noi nici in alte tari, ma intreb cum se poate pune problema redeschiderii economiilor fiecarei tari in parte?

Acum nu va mai conta cat costa viata unui om? Daca acum o luna am inchis restaurantul pentru ca lumea sa nu se infecteze, cum il redeschid peste doua luni cand oameni infectati inca vor merge pe strada, fara sa stie ca sunt poate infectati si ei vor infecta pe altii? Adica vom crea cu buna stiinta noi focare de infectie? Va veni DSP-ul si va lua probe din restaurante, baruri, sali de fitness sau de cinematograf, cabinete stomatologice sau de beauty sau mai stiu eu de unde si daca vor gasi mostre de ADN de virus vor pune acele locuri pe vreo lista neagra? Dar tu cel care citesti te-ai mai duce sa mananci intr-un restaurant unde un alt client stranuta?

Si problema se va putea pune chiar mai grav decat atat: sa zicem ca un client asimptomatic care nu stie ca este bolnav vine sa manance si infecteaza un angajat, angajat care face o forma normala bolii. Ce facem in acest moment? Inchidem restaurantul pentru dezinfectie, bagam tot personalul in carantina si avem accident de munca? Si daca, Doamne fereste, respectivul angajat moare, urmare a complicatiilor bolii?! Si aceasta situatie este valabila in aproape fiecare business inchis care se va redeschide.

Ei bine, oricat de mult as vrea sa fie totul cum a fost, acest lucru nu se va mai intampla. Din pacate masca, manusile de unica folosinta, distantarea sociala, declaratia pe proprie raspundere, presa, ne-au transformat.

Cu tot respectul de rigoare, fara TV, Facebook, Instagram sau WhatsUp, nu aveam pandemie… era liniste.

Si uitandu-ma in jur nu pot sa nu ma intreb, asa cum bine zicea un prieten de-al meu, daca tot ce se intampla astazi nu este cumva in test? Si nu de caracter ci de acceptanta. Pentru ca daca ma pui sa-mi inchid afacerea si ma obligi la niste restrictii in numele unui scop nobil dar apoi vii si imi spui ca pot sa-mi vad in continuare de viata ca si cum nimic nu s-a intamplat, expunandu-ma infectarii pentru care cica m-ai protejat atunci, de fapt scopul nobil este marsav.

Si sa dea Dumnezeu sa vorbesc aiurea in tramvai.

Hits: 608

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Foodmarket

Eu sunt unul dintre adeptii conceptului de foodmarket. Si nu ma refer aici la zonele comune de food din mall-uri ci la conceptul existent peste tot in lume care transforma vechea piata agroalimentara intr-o zona foarte ospitaliera in care alterneaza vanzatorii de produse agroalimentare cu multe insule care vand mancare

Ideea aceasta a mai fost pusa pe tapet de diversi bloggeri dar faptul ca nimeni nu a luat-o in seama ca pe o oportunitate reala de afacere imi spune ca nu s-a strigat suficient.

In ultimii ani Piata Floreasca a fost intr-o redecorare continua, poate si datorita faptului ca zona a devenit foarte atractiva afacerii de restaurant: putem vedea in aceasta zona f multe restaurante, bistro-uri, winebar-uri, cafenele mai mari sau mai mici, toate avand publicul lor. Trebuie sa recunosc ca asteptarile mele – mi le-am creat singur – au fost ca renovarea Pietei Floreasca sa se termine cu aparitia pe piata a unui concept gen La Boqueria din Barcelona sau Mercado de San Miguel din Magrid sau multe altele de prin toate orasele civilizate ale acestui continent.

Ei bine, zilele trecute am fost pentru prima data de cand s-a redeschis Agora Floreasca, pentru ca acesta este noul nume si nu mica mi-a fost mirarea sa vad o galerie comerciala de restaurant ( asa mi-a venit sa-I spun ) De la atmosfera calda la care ma asteptam la recele gresiei si a unui lux fara motiv recunosc ca am fost deceptionat. Sa ne intelegem, nu le fac un process de intentie sau de alt fel proprietarilor care sunt convins au ales cea mai buna varianta comerciala pentru ei dar… asteptarile…:))). Ma asteptam ca dupa relativul succes al Pietei Dorobanti cu acele cateva insule de food, in sfarsit sa apara o piata de acest gen….cum spuneam, mi-am creat singur asteptarile.

Cred ca un oras precum Bucurestiul ar trebui sa aiba cateva astfel de piete si cred ca este sarcina Primariei sa le faca. Exista cladiri cu oarecare arhitectura si istorie in Bucuresti care ar face fata cu succes acestei cerinte: fosta Piata Traian – actual magazin Mega Image, fostul service de langa ASE, actual magazin Carefour, si lista poate continua. Stiu si inteleg ca aceste cladiri urmeaza un curs comercial si nu e treaba Primariei sa se implice in acest act commercial dar, totusi, schimbarea destinatiei s-a facut cu acordul ei.

Ma gandesc ca o astfel de piata ar putea deveni un punct de interes pentru toti turistii din oras dar si pentru consumatorul intern. Atmosfera ar fi cea care ar atrage si in acest fel ar putea creste si comertul micilor producatori sau vanzatori de legume, carne, peste, lactate, punandu-se accentul pe traditional. O mana intinsa care ar dezvolta capitalul autohton. Si da, cu implicarea Primariei. Fara decizia statului prin diferitele forme de autoritate nu se poate crea nimic.

Ca sa incepem de undeva, inainte de a strica altceva ma gandesc ca transformarea celebrei Hale Obor, astazi plina de chinezisme si alte porcarii, intr-o piata agroalimentara si de mancare ar putea fi un proiect care sa puna Bucurestiul intr-o lumina extraordinara. Si nu trebuie sa ne temem ca ar fi prea mare…. Se va ocupa repede, atat cu concepte noi cat si cu cele vechi. Si daca la Paris in Marche des Enfants Rouges toata lumea sta la cozi interminabile sa manance diversele bunataturi create chiar sub ochii lor nu vad de ce la Bucuresti ar bate vantul…. Poate doar pentru ca ne este frica sa muncim.

Hits: 208

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Despre criza fortei de munca

Toata lumea vorbeste despre criza fortei de munca din Romania dar nu prea am vazut pe nimeni care sa spuna de ce s-a ajuns aici si nici ce ar trebuit facut pentru a rezolva aceasta problema

Faptul ca piutem aduce asiatici sau africani care sa lucreze nu cred ca este cea mai buna solutie. De ce ? este parerea mea

M-am intrebat de multe ori de ce au plecat romanii din tara lor si raspunsul pentru o viata mai buna nu m-a multumit pe deplin. Cred ca motivul principal a fost pangarirea valorilor cu care ei au fost obisnuiti, lipsa unui viitor in aceasta tara, presiunea pusa de guvernantii din toate tipurile pe omul normal si pacalirea continua a acestuia au facut pe multi sa-si doreasca sa se rupa. Aceste lucruri nu se vor schimba in mod radical, este evident dar totusi trebuie facut ceva pentru ca din tara aceasta nu au plecat batranii sau copii ci taman acei oameni in putere, tinerii adica, care ar fi putut crea prin munca lor proprie, atat ca angajati cat si ca antreprenori, plusvaloare.

Statisticile oficiale spun ca din Romania au plecat undeva intre 3 si 4 milioane de oameni, forta activa, dar, daca ne gandim ca mortalitatea este mai mare decat natalitatea eu cred ca din tara noastra au disparut undeva peste 5 milioane de oameni. Asa se explica de ce piata de consum schioapata, asa se expliuca de ce taxele nu mai sunt suficiente, de ce nu are cine sa mai sustina pensile si, guvernantii, in goana lor nebuna dupa bani, gasesc metode tot mai acadabracante pentru a pune presiune tocmai pe acei cativa care mai platesc taxe: antreprenorii romani.

Se spune ca in tara noastra sunt astazi peste 1 milion de locuri de munca vacante dar, daca ne gandim la a sustine economia locala si micul ntreprenor aceasta suma s-ar putea dubla. Cu alte cuvine, sa aiba cine sa munceasca ca de munca se gaseste. Nu cred ca aceasta problema se poate rezolva printr-o infuzie de asiatici, nu de alta dar asta ar putea duce la disparitia poporului roman in forma cunoscuta astazi; si daca asta este evolutie, eu nu prea cred in ea.

Ok, ar zice un carcotas. Ce se poate face ? Cum putem readuce macar un milion de oameni inapoi in tara ?. eu sau tu cel care citesti nu putem face asta dar, statul, printr-un program bine definit ar putea. Cum ?

Pai sa vedem…J

Poate oferind o suma lunara fiecarui repatriat. Daca se angajeaza va avea bani mai multi daca nu ii va cheltui in tara

Poate oferind facilitati fiscale generoase angajatorilor care angajeaza repatriati astfel incat salariul net sa creasca sufficient pentru a deveni atractiv in raport cu salariile de afara.

Poate combinand cele 2 metode de mai sus….

Nu caut sa ofer prin aces post solutia ideala, pentru ca nu o am, ci vreau, prin ceea ce scriu aici sa ridic intrebarea; pentru ca odata ridicata intrebarea, ar putea aparea si raspunsurile

Nu cred ca am solutia perfecta dar cred ca pentru sanatatea acestei tari noi trebuie sa facem ceva. A ne ascunde in spatele lipsei de solutii nu mai este o solutie.

As trage un semnal de alarma catre toate organizatiile patronale sau profesionale de orice tip din tara asta la a se gasi solutii prin care oamenii sa se intoarca inapoi in tara. Fara lucratori in toate ramurile economiei, fara sa facem ceva ca tinerii si oamenii in putere sa nu mai plece din tara ne indreptam catre niciunde.

Fara a vrea sa ma leg de un simbol devenit aproape national, pentru noi antreprenorii, #rezist are o alta conotatie.

Hits: 85

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

El Camino – ultima zi

Ziua a inceput cu panica. Nu im gaseam leucoplastul si evident ca nu aveam cum sa-mi blindez talpile. Reusisem sa ii explic proprietarului restaurantului din pensiunea unde dormisem  ca avem nevoie de un cutit, si cand a inteles a exclamat: “ ah cutitos ! “. Nu stiu cum se scrie dar cand am auzit cum se pronunta am inceput sa rad de eforturile facute in ultimile 5 minute, cat am baut o cafea, de a explica ce nevoie aveam . Imi trebuia cutitul ca sa tai leucoplastul. Si reajuns in camera, leucoplastul lipsea cu desavarsire. Am pus pe pat toata punga cu farmaceutice si am inceput sa ma gandesc cum fac. In 10 minute, eram gata de drum: am folosit plasturii. Compeed pe post de leucoplast. Aveam un tonus extraordinar, ziua era superba. Am platit la pensiune, noroc ca aveam bani cash la mine pentru ca altfel era cu suparare si iata-ma pe drum. Ora 8 fara ceva….

 

Primii km parca zburam. Niciodata in toate acele zile nu m-am ai simtit asa de bine. Si rucsacul parea mai usor. Mai aveam 28 de km si faceam calcule ca pana la 1. 30, daca nu ma opresc ii fac, apoi pana la 2…. Ma simteam de neoprit…..:) Dupa cateva sute de metri mi-am data seama ca imi uitasem sapca in camera. Nu m-am mai intors…, voi merge pe la umbra si oricum ajung inainte de caldura mare de dupa amiaza. Mi-am amintit atunci tot ceea ce uitasem intr-un fel sau altul, pe undeva pe traseu. Camino avea pretul lui, pe care il plateai cateodata fara sa stii. Ochelarii de soare, un tricou, stick-ul de selfie, sapca. Cred ca de asta era rucsacul mai usor.

 

Plimbarea de astazi a fost deasemenea usoara. Primii 10 km i-am facut mai repede decat ma asteptam. In mai putin de doua ore. In loc sa ma opresc sa ma odihnesc am zis ca acum este momentul sa trag. Picioarele erau in forma excelenta, nimic nu ma durea. Daca seara ma culcasem cu o mica mustrare de constiinta, dimineata, la tonusul cu care m-am trezit, nimic nu mai exista. De la km 15, a inceput urcusul. Nu greu, dar lung. Asta m-a incetinit…, destul de mult. La 12.30, nu am mai putut si, m-am oprit la o carciumioara sa mananc ceva si sa ma odihnesc putin. Mai aveam 8 km. eram in suburbiile orasului. Drumul era prin acelasi parc ca si in zilele precedente. Totul verde, case care incepusera sa fie mai ingrijite, baruri sau restaurante pentru pelerini peste tot. Si multi, multi calatori. Pe jos sau pe bicicleta. Adevarul, nu stiu daca am mai spus asta, este ca de la Sarria crescuse exponential numarul pelerinilor. Sarria era ultimul punct de unde trebuia sa pleci in pelerinaj pentru a obtine Compostela. Mi-am mancat deja clasica caldo gallega, am baut un ceai cald si inapoi la drum. Uimitor, tonusul nu disparuse si picioarele nu dadeau semne de oboseala.

 

La 14.15 – 14.20, am intrat in Santiago. Eram fericit. Dar totusi, pana la catedrala mai era ceva de mers. Vreo 40 de minute. Ma uitam la lumea pe langa care treceam si unii nici nu ne vedeau. Zic ca nu ne vedeau pentru ca din 10 in 10 metri era macar un om cu rucsacul in spate daca nu un grup. Erau atat de obisnuiti cu prezenta noastra incat nu mai insemnam nimic. Neplacut sentiment.

 

Drumul prin orasul nou nu mi-a zis nimic. Incet incet am intrat in orasul vechi, stradutele au devenit mai inghesuite, cladirile mai din alte timpuri si, intr-un final am ajuns la catedrala. Poate ca asteptarile mele erau ca cineva sa te preia, sa te ghidoneze, sa-ti spuna ce sa faci mai departe si, cand colo…, nimic. Am mers 300 de km si gata…, s-a terminat si nimeni nu imi zice nimic. Eram derutat. In piata mare din fata catedralei nimic altceva decat o schela enorma.

IMG-20150526-WA0007

M-am invartit, am intrebat pe unde se intra in catedrala, am aflat ca prin lateral, am ocolit din nou catedrala si am ajuns unde mai fusesem. M-am asezat pe trepte si am stat sa ma uit in jur. Am observat cativa oameni pe care ii mai vazusem pe drum. Ne-am zambit si am inteles ca nimeni din exterior nu trebuie sa-ti spuna ceva bun…, tu, cu toti ceilalti cu care te-ai vazut pe drum iti vei spune. AtuIMG-20150526-WA0008nci m-am linistit. Am vazut pe un geam scris mare “ storage luggage “, pt 2 euro mi-am lasat rucsacul acolo si am plecat sa ma plimb. Catedrala este impresionanta cu “ botafumeiro “ agatata de franghii deasupra altarului. Nu am vazut-o functionand, nu stiu daca am scris corect dar nu conteaza. Nu vizitez multe biserici dar aceasta merita vizitata.

IMG-20150526-WA0000IMG-20150526-WA0001IMG-20150526-WA0003

Am iesit, mi-am luat o apa si am plecat sa-mi iau Compostela. Aici a aparut o mare deceptie. Am stat 2 ore la coada. Toata lumea era indignata. Evident ca la coada te intalneai cu toti. Majoritatea cu care am vorbit vroiau sa mearga la Finisterre, la capatul pamantului. Asta insemna inca 80 de km. initial nu intelegeam de ce sa mai mergi inca 80 km pe jos, dupa ce ai facut deja 800 sau, in cazul Jesicai si a altora, mult mai mult. Motivul era simplu. Mersul devenise parte din noi. Dupa ce zile in sir te-ai trezit dimineata cu gandul sa faci km, dupa ce ai tras atatea zile de tine, cand s-a terminat.., parca nu mai ai sens… Si atunci iti trebuie inca niste zile de mers…, pentru ca creierul sa poata intelege ca ai ajuns la capat. Pentru a te bucura pe deplin. Sau asta am inteles eu….:)

 

Orasul vechi era frumos. Stradutele pline de magazinase si de carciumioare care mai de care mai prietenoase. Animatie, mancare buna, toata lumea facea poze, cladiri frumoase, veselie. Toata lumea radea. Nu mai exista oboseala, era doar zambet. Din cand in cand, te mai intalneai cu cineva, te luai in brate, te pupai si mergeai mai departe. Toata lumea intreba de toata lumea.

 

Aveam hainele murdare si nu mai aveam chef sa spal nimic. Mi-am cumparat o pereche de blugi, niste tenisi si o camasa si am iesit sa mananc ceva. Si sa ma plimb.  Peste si fructe de mare. Dupa care am cazut lat…, oboseala ma ajungea din urma.

 

Inainte sa ma duc sa mananc, am intrat din nou in catedrala. Era slujba de seara. Catedrala plina ochi. O calugarita a inceput sa cante cantece de adoratie si, trebuie sa recunosc ca avea o voce de invidiat. Chiar daca nu aveam voie sa integistram nimic, am inregistrat un cantec. Am avut sentimentul ca il mai auzisem undeva, in finalul filmului care m-a determinat sa ajung aici: “ the Way “ cu Martin Sheen.

 

A doua zi la slujba de la ora 12, au fost pomeniti toti pelerinii care ajunsesera pana atunci. Deci si eu. Nu cu nume, pentru ca era imposibil sa  repeti  numele a catorva sute, daca nu mii de oameni care ajung zilnic in Santiago, dar cu numele tarii de unde au venit, precum si locul de unde au inceput pelerinajul. Frumos. Am realiazat atunci ca, poate aceasta catedrala este cea mai plina catedrala pe care o are comunitatea crestina. Zilnic, aici sunt cel putin 2 slujbe, la care catedrala este plina ochi. Chiar daca cei care intra sunt mereu altii, totusi aici biserica are unul dintre cele mai stranse contacte cu credinciosii sai. Si nu numai pentru ca daca stau acum si ma gandesc, Camino nu mai este demult despre religie. Camino pot spune ca a devenit o religie in sine. Si cum sa nu fie asa cand sunt zeci de milioane de oameni care au strabatut drumul in timp, oameni de toate culorile Pamantului si din toate religiile acestuia.

 

IMG-20150526-WA0018Am inchiriat o masina si am plecat spre Finistere. Cel putin asa era intentia. Am intrebat la agentie care este directia, apoi int-o benzinarie si, primul indicator care mi-a iesit in cale a fost cel de Muxia. La naiba cu Finistere….:). A meritat toti banii. Am ajuns in locul in care se termina filmul de mai sus si, am descoperit un loc incarcat de atata energie incat nu imi mai venea sa plec. Biserica din film arsese un an mai tarziu dar una noua ii luase locul intre timp. Am stat pe pietre, m-a batut vantul si m-am bucurat ca sunt acolo.

 

Seara, am mancat peste si alte fructe de mare, foarte bune, am baut un pahar de vin si, tarziu, urandu-I lui Cristiano “ happy birthday “ am aflat barul in care era, o straduta mai departe fata de locul unde mancam eu. Ne-am salutat, fiecare isi cumpara de baut, atmosfera misto, lume cunoscuta deja…., nu stiu ce au facut pana dimineata, eu la ora 1 eram la nani.

 

Deja El Camino se terminase. Organismul isi cerea orele de somn pentru a se reface dar, inainte sa adorm m-am adus aminte ca, stand pe pietre la Muxia, am spus: La revedere El Camino.

Hits: 782

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0