Foodmarket

Eu sunt unul dintre adeptii conceptului de foodmarket. Si nu ma refer aici la zonele comune de food din mall-uri ci la conceptul existent peste tot in lume care transforma vechea piata agroalimentara intr-o zona foarte ospitaliera in care alterneaza vanzatorii de produse agroalimentare cu multe insule care vand mancare

Ideea aceasta a mai fost pusa pe tapet de diversi bloggeri dar faptul ca nimeni nu a luat-o in seama ca pe o oportunitate reala de afacere imi spune ca nu s-a strigat suficient.

In ultimii ani Piata Floreasca a fost intr-o redecorare continua, poate si datorita faptului ca zona a devenit foarte atractiva afacerii de restaurant: putem vedea in aceasta zona f multe restaurante, bistro-uri, winebar-uri, cafenele mai mari sau mai mici, toate avand publicul lor. Trebuie sa recunosc ca asteptarile mele – mi le-am creat singur – au fost ca renovarea Pietei Floreasca sa se termine cu aparitia pe piata a unui concept gen La Boqueria din Barcelona sau Mercado de San Miguel din Magrid sau multe altele de prin toate orasele civilizate ale acestui continent.

Ei bine, zilele trecute am fost pentru prima data de cand s-a redeschis Agora Floreasca, pentru ca acesta este noul nume si nu mica mi-a fost mirarea sa vad o galerie comerciala de restaurant ( asa mi-a venit sa-I spun ) De la atmosfera calda la care ma asteptam la recele gresiei si a unui lux fara motiv recunosc ca am fost deceptionat. Sa ne intelegem, nu le fac un process de intentie sau de alt fel proprietarilor care sunt convins au ales cea mai buna varianta comerciala pentru ei dar… asteptarile…:))). Ma asteptam ca dupa relativul succes al Pietei Dorobanti cu acele cateva insule de food, in sfarsit sa apara o piata de acest gen….cum spuneam, mi-am creat singur asteptarile.

Cred ca un oras precum Bucurestiul ar trebui sa aiba cateva astfel de piete si cred ca este sarcina Primariei sa le faca. Exista cladiri cu oarecare arhitectura si istorie in Bucuresti care ar face fata cu succes acestei cerinte: fosta Piata Traian – actual magazin Mega Image, fostul service de langa ASE, actual magazin Carefour, si lista poate continua. Stiu si inteleg ca aceste cladiri urmeaza un curs comercial si nu e treaba Primariei sa se implice in acest act commercial dar, totusi, schimbarea destinatiei s-a facut cu acordul ei.

Ma gandesc ca o astfel de piata ar putea deveni un punct de interes pentru toti turistii din oras dar si pentru consumatorul intern. Atmosfera ar fi cea care ar atrage si in acest fel ar putea creste si comertul micilor producatori sau vanzatori de legume, carne, peste, lactate, punandu-se accentul pe traditional. O mana intinsa care ar dezvolta capitalul autohton. Si da, cu implicarea Primariei. Fara decizia statului prin diferitele forme de autoritate nu se poate crea nimic.

Ca sa incepem de undeva, inainte de a strica altceva ma gandesc ca transformarea celebrei Hale Obor, astazi plina de chinezisme si alte porcarii, intr-o piata agroalimentara si de mancare ar putea fi un proiect care sa puna Bucurestiul intr-o lumina extraordinara. Si nu trebuie sa ne temem ca ar fi prea mare…. Se va ocupa repede, atat cu concepte noi cat si cu cele vechi. Si daca la Paris in Marche des Enfants Rouges toata lumea sta la cozi interminabile sa manance diversele bunataturi create chiar sub ochii lor nu vad de ce la Bucuresti ar bate vantul…. Poate doar pentru ca ne este frica sa muncim.

Hits: 22

Despre criza fortei de munca

Toata lumea vorbeste despre criza fortei de munca din Romania dar nu prea am vazut pe nimeni care sa spuna de ce s-a ajuns aici si nici ce ar trebuit facut pentru a rezolva aceasta problema

Faptul ca piutem aduce asiatici sau africani care sa lucreze nu cred ca este cea mai buna solutie. De ce ? este parerea mea

M-am intrebat de multe ori de ce au plecat romanii din tara lor si raspunsul pentru o viata mai buna nu m-a multumit pe deplin. Cred ca motivul principal a fost pangarirea valorilor cu care ei au fost obisnuiti, lipsa unui viitor in aceasta tara, presiunea pusa de guvernantii din toate tipurile pe omul normal si pacalirea continua a acestuia au facut pe multi sa-si doreasca sa se rupa. Aceste lucruri nu se vor schimba in mod radical, este evident dar totusi trebuie facut ceva pentru ca din tara aceasta nu au plecat batranii sau copii ci taman acei oameni in putere, tinerii adica, care ar fi putut crea prin munca lor proprie, atat ca angajati cat si ca antreprenori, plusvaloare.

Statisticile oficiale spun ca din Romania au plecat undeva intre 3 si 4 milioane de oameni, forta activa, dar, daca ne gandim ca mortalitatea este mai mare decat natalitatea eu cred ca din tara noastra au disparut undeva peste 5 milioane de oameni. Asa se explica de ce piata de consum schioapata, asa se expliuca de ce taxele nu mai sunt suficiente, de ce nu are cine sa mai sustina pensile si, guvernantii, in goana lor nebuna dupa bani, gasesc metode tot mai acadabracante pentru a pune presiune tocmai pe acei cativa care mai platesc taxe: antreprenorii romani.

Se spune ca in tara noastra sunt astazi peste 1 milion de locuri de munca vacante dar, daca ne gandim la a sustine economia locala si micul ntreprenor aceasta suma s-ar putea dubla. Cu alte cuvine, sa aiba cine sa munceasca ca de munca se gaseste. Nu cred ca aceasta problema se poate rezolva printr-o infuzie de asiatici, nu de alta dar asta ar putea duce la disparitia poporului roman in forma cunoscuta astazi; si daca asta este evolutie, eu nu prea cred in ea.

Ok, ar zice un carcotas. Ce se poate face ? Cum putem readuce macar un milion de oameni inapoi in tara ?. eu sau tu cel care citesti nu putem face asta dar, statul, printr-un program bine definit ar putea. Cum ?

Pai sa vedem…J

Poate oferind o suma lunara fiecarui repatriat. Daca se angajeaza va avea bani mai multi daca nu ii va cheltui in tara

Poate oferind facilitati fiscale generoase angajatorilor care angajeaza repatriati astfel incat salariul net sa creasca sufficient pentru a deveni atractiv in raport cu salariile de afara.

Poate combinand cele 2 metode de mai sus….

Nu caut sa ofer prin aces post solutia ideala, pentru ca nu o am, ci vreau, prin ceea ce scriu aici sa ridic intrebarea; pentru ca odata ridicata intrebarea, ar putea aparea si raspunsurile

Nu cred ca am solutia perfecta dar cred ca pentru sanatatea acestei tari noi trebuie sa facem ceva. A ne ascunde in spatele lipsei de solutii nu mai este o solutie.

As trage un semnal de alarma catre toate organizatiile patronale sau profesionale de orice tip din tara asta la a se gasi solutii prin care oamenii sa se intoarca inapoi in tara. Fara lucratori in toate ramurile economiei, fara sa facem ceva ca tinerii si oamenii in putere sa nu mai plece din tara ne indreptam catre niciunde.

Fara a vrea sa ma leg de un simbol devenit aproape national, pentru noi antreprenorii, #rezist are o alta conotatie.

Hits: 22

El Camino – ultima zi

Ziua a inceput cu panica. Nu im gaseam leucoplastul si evident ca nu aveam cum sa-mi blindez talpile. Reusisem sa ii explic proprietarului restaurantului din pensiunea unde dormisem  ca avem nevoie de un cutit, si cand a inteles a exclamat: “ ah cutitos ! “. Nu stiu cum se scrie dar cand am auzit cum se pronunta am inceput sa rad de eforturile facute in ultimile 5 minute, cat am baut o cafea, de a explica ce nevoie aveam . Imi trebuia cutitul ca sa tai leucoplastul. Si reajuns in camera, leucoplastul lipsea cu desavarsire. Am pus pe pat toata punga cu farmaceutice si am inceput sa ma gandesc cum fac. In 10 minute, eram gata de drum: am folosit plasturii. Compeed pe post de leucoplast. Aveam un tonus extraordinar, ziua era superba. Am platit la pensiune, noroc ca aveam bani cash la mine pentru ca altfel era cu suparare si iata-ma pe drum. Ora 8 fara ceva….

 

Primii km parca zburam. Niciodata in toate acele zile nu m-am ai simtit asa de bine. Si rucsacul parea mai usor. Mai aveam 28 de km si faceam calcule ca pana la 1. 30, daca nu ma opresc ii fac, apoi pana la 2…. Ma simteam de neoprit…..:) Dupa cateva sute de metri mi-am data seama ca imi uitasem sapca in camera. Nu m-am mai intors…, voi merge pe la umbra si oricum ajung inainte de caldura mare de dupa amiaza. Mi-am amintit atunci tot ceea ce uitasem intr-un fel sau altul, pe undeva pe traseu. Camino avea pretul lui, pe care il plateai cateodata fara sa stii. Ochelarii de soare, un tricou, stick-ul de selfie, sapca. Cred ca de asta era rucsacul mai usor.

 

Plimbarea de astazi a fost deasemenea usoara. Primii 10 km i-am facut mai repede decat ma asteptam. In mai putin de doua ore. In loc sa ma opresc sa ma odihnesc am zis ca acum este momentul sa trag. Picioarele erau in forma excelenta, nimic nu ma durea. Daca seara ma culcasem cu o mica mustrare de constiinta, dimineata, la tonusul cu care m-am trezit, nimic nu mai exista. De la km 15, a inceput urcusul. Nu greu, dar lung. Asta m-a incetinit…, destul de mult. La 12.30, nu am mai putut si, m-am oprit la o carciumioara sa mananc ceva si sa ma odihnesc putin. Mai aveam 8 km. eram in suburbiile orasului. Drumul era prin acelasi parc ca si in zilele precedente. Totul verde, case care incepusera sa fie mai ingrijite, baruri sau restaurante pentru pelerini peste tot. Si multi, multi calatori. Pe jos sau pe bicicleta. Adevarul, nu stiu daca am mai spus asta, este ca de la Sarria crescuse exponential numarul pelerinilor. Sarria era ultimul punct de unde trebuia sa pleci in pelerinaj pentru a obtine Compostela. Mi-am mancat deja clasica caldo gallega, am baut un ceai cald si inapoi la drum. Uimitor, tonusul nu disparuse si picioarele nu dadeau semne de oboseala.

 

La 14.15 – 14.20, am intrat in Santiago. Eram fericit. Dar totusi, pana la catedrala mai era ceva de mers. Vreo 40 de minute. Ma uitam la lumea pe langa care treceam si unii nici nu ne vedeau. Zic ca nu ne vedeau pentru ca din 10 in 10 metri era macar un om cu rucsacul in spate daca nu un grup. Erau atat de obisnuiti cu prezenta noastra incat nu mai insemnam nimic. Neplacut sentiment.

 

Drumul prin orasul nou nu mi-a zis nimic. Incet incet am intrat in orasul vechi, stradutele au devenit mai inghesuite, cladirile mai din alte timpuri si, intr-un final am ajuns la catedrala. Poate ca asteptarile mele erau ca cineva sa te preia, sa te ghidoneze, sa-ti spuna ce sa faci mai departe si, cand colo…, nimic. Am mers 300 de km si gata…, s-a terminat si nimeni nu imi zice nimic. Eram derutat. In piata mare din fata catedralei nimic altceva decat o schela enorma.

IMG-20150526-WA0007

M-am invartit, am intrebat pe unde se intra in catedrala, am aflat ca prin lateral, am ocolit din nou catedrala si am ajuns unde mai fusesem. M-am asezat pe trepte si am stat sa ma uit in jur. Am observat cativa oameni pe care ii mai vazusem pe drum. Ne-am zambit si am inteles ca nimeni din exterior nu trebuie sa-ti spuna ceva bun…, tu, cu toti ceilalti cu care te-ai vazut pe drum iti vei spune. AtuIMG-20150526-WA0008nci m-am linistit. Am vazut pe un geam scris mare “ storage luggage “, pt 2 euro mi-am lasat rucsacul acolo si am plecat sa ma plimb. Catedrala este impresionanta cu “ botafumeiro “ agatata de franghii deasupra altarului. Nu am vazut-o functionand, nu stiu daca am scris corect dar nu conteaza. Nu vizitez multe biserici dar aceasta merita vizitata.

IMG-20150526-WA0000IMG-20150526-WA0001IMG-20150526-WA0003

Am iesit, mi-am luat o apa si am plecat sa-mi iau Compostela. Aici a aparut o mare deceptie. Am stat 2 ore la coada. Toata lumea era indignata. Evident ca la coada te intalneai cu toti. Majoritatea cu care am vorbit vroiau sa mearga la Finisterre, la capatul pamantului. Asta insemna inca 80 de km. initial nu intelegeam de ce sa mai mergi inca 80 km pe jos, dupa ce ai facut deja 800 sau, in cazul Jesicai si a altora, mult mai mult. Motivul era simplu. Mersul devenise parte din noi. Dupa ce zile in sir te-ai trezit dimineata cu gandul sa faci km, dupa ce ai tras atatea zile de tine, cand s-a terminat.., parca nu mai ai sens… Si atunci iti trebuie inca niste zile de mers…, pentru ca creierul sa poata intelege ca ai ajuns la capat. Pentru a te bucura pe deplin. Sau asta am inteles eu….:)

 

Orasul vechi era frumos. Stradutele pline de magazinase si de carciumioare care mai de care mai prietenoase. Animatie, mancare buna, toata lumea facea poze, cladiri frumoase, veselie. Toata lumea radea. Nu mai exista oboseala, era doar zambet. Din cand in cand, te mai intalneai cu cineva, te luai in brate, te pupai si mergeai mai departe. Toata lumea intreba de toata lumea.

 

Aveam hainele murdare si nu mai aveam chef sa spal nimic. Mi-am cumparat o pereche de blugi, niste tenisi si o camasa si am iesit sa mananc ceva. Si sa ma plimb.  Peste si fructe de mare. Dupa care am cazut lat…, oboseala ma ajungea din urma.

 

Inainte sa ma duc sa mananc, am intrat din nou in catedrala. Era slujba de seara. Catedrala plina ochi. O calugarita a inceput sa cante cantece de adoratie si, trebuie sa recunosc ca avea o voce de invidiat. Chiar daca nu aveam voie sa integistram nimic, am inregistrat un cantec. Am avut sentimentul ca il mai auzisem undeva, in finalul filmului care m-a determinat sa ajung aici: “ the Way “ cu Martin Sheen.

 

A doua zi la slujba de la ora 12, au fost pomeniti toti pelerinii care ajunsesera pana atunci. Deci si eu. Nu cu nume, pentru ca era imposibil sa  repeti  numele a catorva sute, daca nu mii de oameni care ajung zilnic in Santiago, dar cu numele tarii de unde au venit, precum si locul de unde au inceput pelerinajul. Frumos. Am realiazat atunci ca, poate aceasta catedrala este cea mai plina catedrala pe care o are comunitatea crestina. Zilnic, aici sunt cel putin 2 slujbe, la care catedrala este plina ochi. Chiar daca cei care intra sunt mereu altii, totusi aici biserica are unul dintre cele mai stranse contacte cu credinciosii sai. Si nu numai pentru ca daca stau acum si ma gandesc, Camino nu mai este demult despre religie. Camino pot spune ca a devenit o religie in sine. Si cum sa nu fie asa cand sunt zeci de milioane de oameni care au strabatut drumul in timp, oameni de toate culorile Pamantului si din toate religiile acestuia.

 

IMG-20150526-WA0018Am inchiriat o masina si am plecat spre Finistere. Cel putin asa era intentia. Am intrebat la agentie care este directia, apoi int-o benzinarie si, primul indicator care mi-a iesit in cale a fost cel de Muxia. La naiba cu Finistere….:). A meritat toti banii. Am ajuns in locul in care se termina filmul de mai sus si, am descoperit un loc incarcat de atata energie incat nu imi mai venea sa plec. Biserica din film arsese un an mai tarziu dar una noua ii luase locul intre timp. Am stat pe pietre, m-a batut vantul si m-am bucurat ca sunt acolo.

 

Seara, am mancat peste si alte fructe de mare, foarte bune, am baut un pahar de vin si, tarziu, urandu-I lui Cristiano “ happy birthday “ am aflat barul in care era, o straduta mai departe fata de locul unde mancam eu. Ne-am salutat, fiecare isi cumpara de baut, atmosfera misto, lume cunoscuta deja…., nu stiu ce au facut pana dimineata, eu la ora 1 eram la nani.

 

Deja El Camino se terminase. Organismul isi cerea orele de somn pentru a se reface dar, inainte sa adorm m-am adus aminte ca, stand pe pietre la Muxia, am spus: La revedere El Camino.

Hits: 715

El Camino – ziua a 9 – a, Palace del Rei – Saltera

Astazi m-am plimbat prin parc. Stiu ca suna usor tupeist dar fata de ceea ce m-a asteptam, a fost o plimbare in parc. Herastrau si Muzeul satului la un loc, pana faci vreo 37 de km. pentru ca astazi m-am intrecut pe mine, avand in vedere ranile pe care le aveam. Nu a fost usor dar, ranile au fost bine badijonate, traseul nu a fost nici pe departe “ legs breaker “ asa cum il descri site-urile si psihicul meu a fost la cote maxime. Determinarea este importanta si, este a multa oara cand imi dau seama de asta.

 

Am plecat din Palace del Rei dimineata, dupa o cafea bauta in fuga. Nu am mai folosit nici un plasture tip Compeed, pentru ca deja imi faceau rau, voi povesti in alta parte problema asta, ci numai comprese sterile si leucoplast. Picioarele tineau, psihicul si mai si, asa ca am luat-o pe drumul iadului…, cand colo, o plimbare in parc. Faptul ca incepand cu Sarria numarul celor care vin pe El Camino creste exponential si faptul ca ei nu pot compara alte etape din spate cu ceea ce este de parcurs, plus faptul ca Sarria – Santiago este impartita pe orase nu pe km, ii face pe oameni sa parcurga etape de cate 20 km pe zi si dintr-o data, 28. Asta si usoarele pante in sus sau in jos i-au facut pe multi sa numeasca aceasta plimbare in parc “ legs breaker “. Comparatia cu plimbarea in parc nu vine numai din latimea aleei ci si din multimea de carciumioare, faptul ca esti peste tot inconjurat de verde, treci prin tot felul de satuce unde dai peste toate miresmele satulu si, in acelasi timp, este plin de lume. Este ca pe bulevard. Km intregi de oameni. Si bornele care iti spun in continuare cat si cum mergi. Pe la 10 am luat un mic dejun consistent, sandwich, croisant cu unt si gem si ceai. Croissantul spaniol este facut parca la misto fata de cel francez. Mare cat o zi de post, nu la fel de fraged dar parca pentru a aduce aminte francezilor ca acest produs mandria lor este nascut la Viena pentru a celebra o mare victorie impotriva otomanilor. La spanioli mananci o semiluna nu un croissant. Pentu asta trebuie sa mergi la Paris…, sau la Bucuresti.

 

Dupa micul dejun am realizat un fapt ingrijorator. Nu mai puteam merge. Picioarele, obosite fiind, mergeau din ce in ce mai incet. Oricat incercam sa le fortez. Atunci am decis sa nu ma mai opresc. Stiam ca daca ma opresc, ma opresc. Realizasem asta. Sau merg cu 2 km pe ora…, ceea ce era jignitor. Am decis sa nu ma mai opresc sa mananc, sau sa stau mai mult de cateva minute. Zis si facut si iata-ma luptandu-ma cu km. La cel cu nr 50, in loc de borna am dat de un magazin. Bine si asa. Borna era mai incolo putin,  atat de inscriptionata ca nu se mai vedeau km pe ea. La un moment dat, chiar daca aleile erau bune de mers, mi s- a parut o idee mai buna sa merg pe strada. Strada si cu drumul pelerinului se intersectau din cand in cand, in rest fiecare vazandu-si drumul. Avantajul era terenul plat pe care calca talpa, pentru mine o binecuvantare. Culmea este ca am iesit in fata unora care mergeau mult mai repede de cat mine. Imi aduc aminte cu placere de figura uimita a unei perechi mama fiica, frantuzoaice, cand m-au vazut stand si band un pahar de fresh, ele fiind putin in fata mea cand ne-am despartit.

 

IMG-20150521-WA0011Chiar daca fiecare pelerin are drumul lui personal si viteza lui, nu ai cum sa nu intri intr-un soi de competitie cu cei din jurul tau. Te ajuta sa-ti mentii ritmul: m-a depasit pustiul ala, sau mosul ala uite ce repede merge, eu ce naiba am ?. Esti singur si iti trec prin minte si altceva in afara de poezii….:)

 

Melide a fost un orasel in care m-am oprit sa-mi iau doua banane. Nu sunt un mare consumator dar la drum sunt bune. Pana la masa de seara, ele si fresh-ul de portocale mi-au fost suport. Povestind asta, multi au spus ca sunt nebun dar eu stiu ca daca as fi oprit sa mananc, m-ar fi luat lenea si m-as fi oprit sau as fi incetinit mult. Asa, am pacalit foamea si gata. Despre Orasel nu prea am ce sa zi…, un soi de Mizil….:)

 

Drumul de astazi mi s-a parut foarte placut si, asa cum vorbeam pe seara cu Kate si o prietena de a ei ( Bermude si Elvetia ), cu cat ne apropiam de Santiago cu atat totul devenea mai prietenos, mai aproape de civilizatie…, poate ca era doar perceptia noastra. Pentru ca si ea a avut aceeasi perceptie despre o plimbare usoara. Pentru ca nu gaseau cazare, dupa ce facusera deja vreo 43 de km, mai aveau de mers inca 7 pana la o Albergue cu 300 de paturi, unde sperau sa nu fie probleme. Cum spuneam, zona devenea foarte aglomerata si…, oamenii inca erau pe traseu.

 

Intrarea in Arzua poate fi considerata frumoasa; soseaua este larga si pelerinii au o alee paralela. Nu spun ca drumul nu a fost cu urcusuri si cu coborasuri dar dupa ultimile zece zile, ceea ce am facut astazi este chiar plimbare. De la Rabanal am inceput sa urcam muntele si apoi sa il coboram si in ziua aia am facut peste 30 de km. Astazi, atat urcusurile cat si coborasurile au fost la nivel de zeci de metri si, nimic abrupt. Nu aveam de ce sa ne plangem. In Arzua, am luat o decizie care cred ca m-a salvat. Am luat taxiul sa traversez orasul: 2 km. m-a lasat langa o multime de hale care ascundeau ceva comercial, reprezentante si o benzinarie si am luat-o mai departe. Era ora 4 si ceva. Mai aveam 35 de km. Lumea curgea in valuri asa ca dupa cativa km am decis ca in prima pensiune ma voi opri. Ma puteam opri si la o Albergue dar am decis sa am camera mea. Prima pe care am gasit-o era full. La fel si Albergue. A doua, un km mai tarziu si ea. Atunci amrealizat ca ar putea fi o problema cu cazarea, asa ca am decis ca prima pe care o gasesc sa nu o ratez. 7 km dupa Arzua, am gasit o pensiune, nu fantastica, dar care avea doua camere libere. Si o singura baie comuna. Am vrut sa refuz dar am avut intuitia sa il intreb pe tipul de la bar daca mai stie alte pensiuni in zona. Foarte amabil, a scos un teanc de fly-ere si, la rugamintea mea, a inceput sa sune. Dupa cateva minute de “ completo “, am decis ca acea camera era perfecta. Jumatate de ora mai tarziu, Kate si prietena ei elvetianaca ( Kate este una dintre persoanele cunoscute in Donatio unde am dormit ) mi-au confirmat ca am luat decizia corecta: si cand am luat taxiul si cand am pastrat camera. Cea mai apropiata cazare libera era o Albergue cu 300 de paturi, 7 km mai departe. Eu mi-as fi blestemat zilele daca ar fi trebuit sa-i fac si ma intreb totusi cum va stabili ea un record personal de 50 km intr-o zi, ajungand pana acolo. Fetele erau deja frante de oboseala. In fine, am mancat ceva impreuna, apoi ele, glumind de drumul ce le astepta, s-au echipat si au plecat. In urma lor a ramas doar un incurajator: Buen Camino.

Hits: 966