El Camino – ziua a 4-a, Porfernada – Villafranca del Bierzo

Ziua a 4 – a se anunta linista. 22 de km de facut, dupa performantele zilelor trecute erau gluma. Adevarul este ca aveam nevoie de o zi mai linistita. M-am trezit la 8.30 si pana mi-am baut cafeaua si facut bagajul s-a facut putin peste 10. Daca tot am comis-o si la ora asta nu sunt deja pe drum, atunci hai sa vizitez si Castelul Templierilor. Zis si facut si iata-ma la ora 11. 30 parasind orasul. Nu este bine sa fii lenes.

 

Castelul, asa cum se vede si din poze, este perfect conservat si, daca pot emite o parere, refacut….:). Altfel, el poate fi asemuit foarte bine cu Cetatea Rupea doar ca aici se vad banii bagati. Pe langa zidurile vechi bine conservate in interior exista constructii noi, integrate in peisaj si cu destinatie clar culturala.

 

Iesirea din oras s-a facut printr-un frumos cartier rezidential, cu case si curti mari, orasului nelipsindu-I nimic din facilitatile unui oras european modern: universitati, zone de shoping sau rezidentiale, terenuri sport la nivel olimpic. Primii km i-am facut prin satuce fara nimic special dar placute ochiului. Fiind sambata, totul parea intepenit in timp. Agitatie la una dintre biserici unde era o nunta si doar noi pelerinii, ii deranjam din facutul pozelor, trecand pe langa ei. Nu era bai….:)

 

IMG-20150517-WA0006Dupa vreo 6 sau 7 km, m-am oprit sa-mi cumpar o apa si, dupa o binemeritata pauza am plecat mai departe. Dupa frigul din ziua precedenta, azi cele 26 grade erau molesitoare. Plecand tarziu, am mers prin soare, noroc ca ma dadusem cu protectie solara, dar chiar si asa, mi-am simtit pielea agresata. De aici incolo, pana la destinatie, drumul avea sa fie numai printre vii si prin paduri. Chiar daca era cald, macar ochiul se bucura de ceea ce vedea. Picioarele, cam cu bataturi, infasurate in plasturi, se tineau inca bine….:)

 

M-am oprit la pranz, cam pe la 3, la o gradina superba in Cacabelos, o localitate destul de animata, cu o multime de hoteluri, restaurante, sau magazine. Am mancat bun, am baut un pahar de vin si un litru de apa. Caldura de afara isi cerea tributul. Terasa, dealtfel, a fost o oaza de liniste cu umbra facuta de copaci si de vita de vie. Nu ma grabeam, chiar daca se facuse ora 4, mai aveam doar 7 km.

 

Am luat-o usor la pas si, dupa 200 m, cativa dintre colegii de drum de ieri stateau la o masa si mancau. Dupa ce ne-am salutat, am decis ca “ pauzele lungi si dese, cheia marilor succese “, deci mi-am tras un scaun si hai la taclale ca de, daca mergi singur esti nevorbit. Cate ganduri sa ai ? Cata muzica sa asculti ? Ma gandeam ca innopteaza si ei tot in Villafranca si deci am putea merge impreuna. Din pacate, ei decisesera sa opreasca in satul urmator, Pinchos, asa ca dupa 15 min de binemeritata pauza, i-am salutat si am plecat. Cei 7 km trebuiau facuti…:).

 

Din pacate pt mine, gandindu-ma ca distanta nu este mare, dupa pranz nu mi-am mai luat apa asa ca ultimii 2 sau 3 km caldura m-a cam doborat. Incepeam deja sa simt greutatea rucsacului, inca de la pranz umerii strigandu-si durerea…:)

 

Drumul de astazi a fost cand pe strada cand pe dealuri, usor si relaxant daca este sa ma gandesc la zilele precedente. Dupa cum spune internetul, unul dintre cele mai usoare din ntreg Camino. Cred ca a fost pt prima data cand strada, in acest context nu m-a deranjat.

 

IMG-20150517-WA0008Intrarea in Villafranca se face printr-o suceala a traseului exact ca in ziua precedenta si, era cat pe ce sa nu respect traseul. Azi mi-as fi luat o micuta teapa, pentru ca, tot acolo ajungand, drumul pe sosea era mai lung cred. Deci, dupa vii si crame intalnite in zona, iata-ma in mijlocul unui orasel destul de intins si destul de vechi. Ajungand in piata centrala, mi-am dat jos rucsacul si am decis ca pot sa-mi iau o alta pauza, de hidratare inainte sa ma cazez. Uitandu-ma in jur, am realizat ca toata zona putea fi foarte bine asemuita cu Toscana, doar ca putin mai ieftina. Scuze, muuult mai ieftina. Vii peste tot, localitati cu cetati si biserici fortificate, peste 1000 de ani de istorie. Din pacate, toate aceste asezari, depind de Camino. Si cu toate ca sunt sute de mii de oameni care trec annual pe aici, saracia este vizibila,la tot pasul. Sa ne intelegem, oamenii traiesc normal si isi duc viata normal inainte. Eu ma refer doar la zecile, poate sutele de case darapanate, unele de sute de ani, de care nimeni nu mai are grija, chiar daca ele ar trebui sa fie de patrimoniu.

 

Seara am petrecut-o mancand niste peste si band un pahar de cava si, retrecand prin minte ziua, am zambit amintindu-mi cum luand-o pe o straduta oarecare, o doamna in varsta, m-a apucat de mana si mi-a zis: Santiago ? Vazandu-ma nedumerit, m-a intors ca sa-mi arate ca gresisem straduta si, punandu-ma pe drumul corect mi-a urat Buen Camino…:)

 

Hits: 536

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

El Camino – ziua a 3-a,  Rabanal del Camino – Ponferada

Ziua a 3- a a inceput destul de calm. Tot corpul urla la mine sa ma potolesc, afara batea un vant de ziceai ca vine iarna si colac peste pupaza, wind stopper-ul meu zacea bine merci in sifonier. Ca ma uitasem eu pe site-uri de vreme si era cald si, de ce naiba sa-l mai car si pe asta dupa mine. Ei na, uite de aia si, daca as fi putut sa-mi fac bagajul din nou mi-as fi pus si bluza groasa de schi….:). Iubesc cand telefonul, cu programul de vreme te ajuta psihic: temperatura 10 grade, feels like 4…:)

In fine, am coborat la micul dejun, am baut o cafea, un fresh de portocale si am mancat o felie de paine cu unt si gem si mi-am facut curaj: “ daca pui toate hainele pe tine, va fi rucsacul mai usor…:) “

 

Pana la urma, chiar mi-am facut curaj si am plecat. Am inceput urcusul si ma gandeam cand printre dinti spuneam tot ce-mi venea in minte ca mai tarziu o sa fie cald. Sunt rezistent, zic eu, la frig, dar vantul asta era insistent. Astazi era ziua cand trebuia depasit Monte Irago, sau muntele Leonului cum am vazut pe cateva tabele din drum, tabele care prezentau partea de fauna a zonei. Prima oprire in Foncebadon, unde mi-am adus aminte cat de bun poate fi un ceai cald….:). Aici, pe un perete, scris de mana, se vedea: Santiago, 230 km. incurajator.

 

IMG-20150516-WA0003Ma scotea din sarite faptul ca in jurul meu oamenii erau complet echipati si aveau un rucsacel mic in spate. Aveam sa aflu la intrare in Monaseca de ce. Ok, nu toti, dar mare parte dintre ei. Spre seara, stand la o bere in Ponferada ( a se citi cava ) , cu doi tipi atunci intalniti, un brazilian si un australian, unul dintre ei mi-a aratat pe telefon ca temperatura in Foncebadon, la ora cand el a plecat, 8 dimineata era 4 grade, feels like -1….. Si eu care ma miram ca pe munti in departare era inca zapada.

 

Culmea este ca picioarele ca si restul corpului rezistau destul de bine. Peisaje frumoase, de munte, foarte colorate uneori si stanca. Din cand in cand traversam drumul care ducea in aceasi directie. Au fost momente, cand chiar daca era mai lung drumul pe sosea,, din cauza pietrelor de pe poteca am preferat soseaua. Astazi totusi nu m-a deranjat existenta ei. Cu cativa km inainte de Alcedo m-a ajuns din urma americanul din gasca serii precedente. Plecase la 7 din El Gamso si marsaluise intr-un ritm dracesc. Interesant a fost ca, luandu-ne la vorba mi-a imprimat si mie ritmul lui si, dintr-o data nu am mai simtit nici o durere. Am ajuns la ora 13.30 ( aproximativ ) la Alcedo, am mancat un sandwich si am baut niste apa, am stat aproximativ o ora si apoi gata de drum. Deja nu mai batea vantul, am dat jos puloverasul pe care il luasem totusi din greseala si, chiar daca eram transpirat tot, am plecat mai departe in tricou. Depasisem muntele si deja incepea coborarea. Era cald…., cele 19 grade se simteau mult mai multe si m-am felicitat pentru inspiratia de a ma fi dat cu crema de protectie solara.

 

Am ajuns la Monaseca in jurul orei 4.30. Ma despartisem de Hank ( americanul ) cu aproximativ un km inainte, cand eu m-am oprit sa-mi verific ceva la ghete si el a continuat sa mearga. Aici am inteles cum se face ca  oamenii ( unii, dar nu putini ), au tot timpul echipament complet dar rucsacel mic in spate, sau deloc: doua autocare asteptau frumos la intrarea in sat si ii preluau pe fiecare. Unul de francezi, unul de germani. Asa s-a explicat si faptul ca hotelurile erau full, fara nici o camera disponibila si asta a fost si motivul pt care si cele 2 Albergue private erau full deasemenea.

 

IMG-20150516-WA0005Monaseca era un satuc dragut, care traieste evident din turismul generat de El Camino. As fi vrut sa raman acolo dar, deoarece nu mi-a placut Albergue municipal am decis  sa mai merg 8 km pana in Ponferada. Primii 5 au fost normali, pe trotuar. M-a scos din sarite momentul cand drumul cu scoica galbena a cotit la stanga, chiar la intrarea in oras. M-am gandit ca este o varianta rezonabila si uite-ma mergand 3 km in plus, doar pt a pastra traditia…. Nu a fost placut…., imi venea sa urlu. Nu mai aveam apa, era cald, ma simteam transpirat si deja imi faceam acuze ca am fost un tolomac ca nu am ramas in Monaseca unde marea majoritate a colegilor de drum ramasesera. Imi era o sete nebuna si, atunci, mi-am promis ca in momentul in care intru in hotel, imi iau un pahar mare si fffff rece de cava ….:) Surpriza, hotelurile full…., o ultima incercare si am gasit o ultima camera. Nu mai aveam resurse, dupa 33 km sa mai merg inca unul sau doi pana la o Albergue de la marginea orasului, in celalalt capat. Mi-am baut paharul de cava, dus, schimbat haine, ingrijit talpi si gata, eram ca nou. Am iesit la plimbare si, castelul din centrul orasului mi-a aratat ca a meritat efortul de a ajunge aici. Din pacate era 8.30 si se inchisese dar pe exterior arata impresionant. In fata portii l-am cunoscut pe brazilian si, mergand impreuna pana in piata catedralei l-am cunoscut si pe australian.

 

Am petrecut o seara linistita impreuna band cava si mancand bun. Mergand spre hotel sa ma culc, mi-am adus aminte cat de disperat ma simteam in acei 3 ultimi km si, cum o masina s-a oprit la un moment dat si m-a intrebat daca nu vreau sa ma duca in centru. Ma gandesc ca pe fata mea se vedea oboseala…, l- am intrebat cat mai este pana acolo, mi-a raspuns ca mai putin de un km, l-am refuzat si i-am multumit si el, zambimd, mi-a urat Buen Camino.

Hits: 631

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

El Camino – ziua a 2-a, Hospital de Orbigo – Rabanal del Camino

A doua zi a inceput fara mari dureri de picioare sau alte parti ale corpului. Trebuia sa ajung la Astorga si asta insemna 16 km pana in pranz, asa ca am purces, impreuna cu alti cateva zeci de pelerini la drum. De data asta, am mers pe dealuri, pe drumuri de tara. Daca scoti din contest peisajele arata la fel, fie ca sunt din Spania, Franta, Romania sau alta tara similara. Totusi, este ceva ce mi-a sarit in ochi: ca si alte tari din vestul Europei, Spania este o tara saraca in care oamenii trebuie sa munceasca, sa cultive pamantul …, nu isi permit sa-l lase nefolosit…..:)

 

Astorga, este un oras vechi de pe vremea romanilor, care a avut perioadele lui mai bune sau mai putin bune. Astazi este un oras de provincie in care istoria se vede. M-am oprit la pranz pentru o binemeritata pauza de masa. Dupa 16 km, o ora si jumatate de odihna au fost bineveniti.

 

In Astorga m-am despartit de proaspetii mei companioni Robert ( Amsterdam ) si James ( America pe undeva ), pentru ca Robert acuza o inflamare la unul dintre picioare si nu mai putea merge. In conditiile acestea, si-a luat prima zi de pauza de cand a inceput El Camino ( el l-a inceput din Saint Jean…:) ).

 

Dupa Astorga am decis sa merg mai departe si, chiar daca incepeam sa-mi simt picioarele am strans putin din dinti. Sa-I dea Dumnezeu sanatate lui David Neacsu pentru ca m-a convins sa-mi iau bete. Chiar te ajuta la mers si, mai mult decat atat, atunci cand esti obosit, cand nu iti mai simti picioarele, ele preiau din sarcina pe ele…., o binecuvantare. Cred ca reusit sa-mi indeplinesc obiectivul si sa ajung la Rabanal del Camino, 22 de km mai tarziu, prin disciplina. Cei care vor sa faca acest drum este bine sa stie ca facandu-si un program foarte clar, pot reusi. Eu de exemlu, am decis ca dupa amiaza sa merg o ora si jumatate si sa stau 10 minute, apoi alta ora si jumatate si sa stau 15 minute. In minutele de pauza ma descaltam si imi masam picioarele. Gesturi banale si aproape triviale devin litera de lege la astfel de distante. Si chiar daca nu am scapat de bataturi, nu am ce sa reprosez incaltamintii. Este foarte importanta si, este bine sa aveti la voi doua perechi pe care sa le alternati, cateodata chiar in timpul aceleiasi zile…, pentu picior este o binecuvantare…:)

 

in pacate, aceasta a doua parte am facut-o deasemenea pe langa sosea. Ok, poteca noastra era la 5 sau 15 m departare, dar tot de-a lungul soselei eram, chiar daca aceasta era o sosea judeteana….

 

Indiferent de partea culturalo – religioas, Camino este un business de turism. In fiecare localitate exista o capacitate de cazare ,” Albergue “,si un bar. In satul El Ganso, exista 2 baruri si 60 de locuitori. Si evident o Albergue. S-a incetatenit oarecum ca opririle de peste noapte sa se faca in satucuri anume, care sunt si aglomerate. Cei drept, aici ai toate tipurile de facilitati. Dar si preturi pe masura. In aceste doua zile am invatat ca El Camino inseamna Albergue si opriri in satucuri uitate de lume. Acum imi pare rau ca nu m-am oprit in satucul de care am vorbit, unde intalnisem o gasca foarte misto, 6 persoane, 6 tari. Am invatat inscurtul timp cat am baut o apa cum sa spun “ noroc “ in daneza ( skol ), bosniaca ( proust ), engleza americana ( cheers ) si ca in alte tari doar se bea…, fara sa se caute motiv…:)

 

In fine, la finalul celei de-a doua zi, am ajuns la destinatia propusa si am hotarat sa nu mai imi fixez destinatii. Mersul trebuie sa fie o placere, nu un sport. Si este foarte important ca la finalul zilei sa nu te simti rupt de oboseala ci feicit. M-am cazat la un hotel de o stea in singura camera pe care am gasit-o disponibila ( am spus ca totul aici era foarte aglomerat ), mi-am adus aminte ca este bine ca pe viitor sa ma gandesc la cazare incepand cu ora 17, ca sa nu experimentez dormitul afara si am mancat ceva fara importanta. Cat sa tina de foame. Am baut un pahar de vin prost si am decis ca este seara de apa.

 

In rest, ce sa spun…, sunt placut impresionat de faptul ca te saluta toata lumea, inclusiv din masini, ca oamenii iti zambesc si iti ureaza Buen Camino.

Hits: 479

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

El Camino – prima zi Leon – Hospital de Orbigo

Am sa sar peste prima zi, cea in care am ajuns la Leon. Avion, tren, banalitati. De mentionat doar hotelul, Parador de Leon, acea cladire frumoasa din filmul “ Drumul “, film care sta la baza deciziei de a face El Camino.

Chiar daca initial am vrut sa fac tot traseul, lipsa de timp m-a facut sa ma decid pentru o varianta scurta. Astfel, am pornit la drum din Leon si sper ca in aproximativ 10 zile sa ajung la Santiago de Compostela.

Si iata-ma dis de dimineata, dupa un mic dejun frugal, compus din cateva fructe si 2 pahare de fresh de portocale, punandu-mi rucsacul in spate si pornind la drum. Singur, luand-o dupa semne, nu este greu sa te descurci, la fel de bine poti sa gresesti drumul, ceea ce am si facut mai tarziu.

Apropo de semne, este fantastic cat de bine este semnalizat drumul acesta cateodata si cum, uneori, nu. Mai mult, mergand pe drum, fara sa stii ce urmeaza, sageata galbena sau scoica devin prietenii tai. Ajungi sa te bucuri cand le vezi, ca si cum cineva iti spune: “ stai linistit, esti pe drumul bun, noi suntem aici …:) “. Stiu ca este o prostie dar este o prostie haiaoasa. 17108_10153239722359827_1280540707788000362_nSi m-am simtit al dracului de frustat cand au disparut semnele pentru ca o luasem pe alt drum. Nu a fost mare lucru, oricum tot drumul astazi a fost pe langa autostrazi sau drumuri nationale.

Intr-o intersectie de multe drumuri nationale cu multe autostrazi, in care eu drumet / pelerin ma bagam pe sub ele sau pe langa, in loc sa tin N 120, drumul national, am luat-o de-a lungul autostrazii. Directia era buna, spre Astorga, drumul nu. Cativa km mai departe am vazut un sat, am luat-o pe camp spre el, m-am oprit la singurul bar pe care l-am gasit si, dupa 20 cl de bere ( este fantastica aceasta cantitate la care se vinde berea in zona ) am aflat drumul corect…:). Nu stiu numele satucului dar nu cred ca avea mai mult de 200 de locuitori. Culmea culmilor este ca tot timpul eu am mers cu drumul national in stanga, la 500 m departare si autostrada in dreapta.

Ajungand la drumul normal, am avut revelatia sa constat ca nu mai sunt singur: pe langa semnele care imi spuneau “ bine te-am regasit Catalin “, mai erau si multi alti pelerini ca si mine si ziua s-a reanimat cu “ buen Camino “.
As vrea sa am ce povesti despre locurile prin care am trecut azi dar, cu parere de rau, am mers numai pe langa drum. Am trecut prin sate normale si cred ca cel mai important lucru vazut a fost la final, podul din Hospital des Orbigo, locul unde am si decis sa ma opresc peste noapte.

Chiar daca era devreme, ora 5, in raport cu planul meu de acasa, picioarele imi spuneau ca este cazul sa facem o pauza mai consistenta. Aproximativ 30 de km in prima zi cred ca sunt suficienti pentru cineva care nu face sport zilnic.

11008594_10153239722719827_3541750640036794031_nM-am cazat intr-un hotel de 2 stele, simplu, cu vedere la podul cu pricina si am facut bilantul: New Balance-ii mei au tinut foarte bine, picioarele chiar daca ma dor putin nu au bataturi, am luat o aspirina impotriva febrei musculare, mi-am pus ceva lejer si am iesit pe o terasa ca sa scriu acest post. Sunt bine, putin obosit,, cred ca voi dormi neintors in noaptea aceasta, dar abia astept dimineata urmatoare.

Dupa o zi de mers, mi-am comandat un peste local, o cava Anna de Codorniu si gata, incheiem o zi simpla, dar intensa
Dupa prima zi, celor care vor sa faca acest drum le pot spune: atentie la greutatea rucsacului ( al meu cantareste 9 kg ), luati-va incaltari comode de drum lung, tricouri, ciorapi si alte schimburi speciale de calatorie ( merita toti banii ), sapca si ochelari de soare.

Betele pot fi de ajutor daca iti este comod sa mergi cu ele. In rest, beti multe lichide, apa in special, nu mancati mult si Buen Camino….:)

Hits: 11292

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

De ce sa ma intorc in tara ?

Zilele acestea am vizitat Italia. Cunoscutii ar putea zice ca facusem o promisiune dar, circumstantele, m-au facut sa consider ca aplicabilitatea acesteia a trecut….:)

In fine……

Cum ziceam, proaspat aterizat la Roma, cu fata la Coloseum, imi savuram paharul de vin si sandwich-ul aferent. Ospatarita, sa-i zicem Maria pe nume, romanca din Roman.

Curiozitatea m-a facut sa vreau sa-i aflu povestea, poveste pe care ea mi-a spus-o in cateva fraze simple. A plecat din Roman pentru ca nu avea nici un viitor, a muncit ca ospatar inca de la inceput si, chiar daca i-a fost greu sa se acomodeze a rezistat. Astazi, are un copil care merge la gradinita de langa casa, casa pe care si-a luat-o impreuna cu sotul ei in periferia Romei, castigul ei de 1400 de euro salariu plus tips le ajunge pentru traiul zilnic in timp ce castigul sotului, care lucreaza in constructii, este pus deoparte pentru cresterea calitatii vietii

O poveste banala am spune daca nu am compara-o cu ceea ce se intampla in tara noastra. Si poate ca la capitolul financiar si dezvoltare acasa, incep sa se gaseasca solutii. Inclusiv aceea de ati lua o casa de a putea simti ca ai de ce sa muncesti. Dar ce ne facem cu calitatea vietii ? Pentru ca, la final acesta este lucrul care face diferenta. Muncitorul tot cu sapa va da, la noi sau oriunde, ospatarul tot va cara farfurii cu mancare, frizerul tot va tunde oameni, etc dar, dupa ce ai terminat slujba, cand iesi pe strada, este important ce primesti: aer curat, sistem de sanatate sau de invatamant care sa functioneze, respect pentru taxele platite sau meseria pe care o faci, etc

Si daca raspunsul Mariei la intrebarea daca se mai intoarce in tara a fost nu, acest lucru se datoreaza calitatii vietii pe care noi, astazi in tara noastra, nu o putem oferi

Dupa Revolutie, cativa dintre cei intorsi in tara au fost luati la intrebari pe motivul ca e usor pentru ei sa-si permita sa dea lectii cand nu au suferit in comunism. Raspunsul de atunci a lui Campeanu mi s-a parut edificator. Intradevar, chiar daca nu sufera in tara ca cei care raman, emigrantii de azi sau din alte vremuri nu o vor duce usor dar, prefera sa incerce sa realizeze ceva in alta tara, avand in vedere ca tara lor le intoarce spatele

Si poate ca intrebarea retorica este deasemenea celebra: ” ce putem face noi pentru tara noastra ? ” Si asta pentru ca maine, oamenii macar sa inceapa sa se gandeasca sa nu mai plece, daca nu sa se si intoarca…:)

Si atunci vom sti cu totii ca incepe sa fie bine

Hits: 341

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0