Povestea de la coltul mesei

Preambul

 

Cred ca una dintre cele mai puternice amintiri gastronomice din copilaria mea dateaza de pe vremea cand aveam 5 sau 6 ani. Eram la nana mea (nasa de botez), facuse un pilaf cu legume care mirosea dumnezeieste. Dar eu, pentru ca imi intrase in cap ca nu-mi place orezul, refuzam sa mananc, indiferent cat de mult ma imbia nana (sau chiar respectivul pilaf, ca sa fiu sincer azi).

Din anii aceia mi-au ramas multe amintiri simple ale gustului sau mirosului pe care trebuie sa-l aiba o mancare. Dar – veti spune – de unde stiu eu ca acel gust sau miros sunt cele perfecte?!? Ei, bine, nu cred ca exista “perfect” in domeniul asta, ci doar diverse niveluri de perceptie… dar de un lucru sunt sigur: bunica – la fel ca si mama sau cateva matusi – gatea bine… foarte bine.

Pe vremea aceea exista in familia noastra (desigur, si in altele) aproape un cult al mancarii gustoase, naturale, simple.

Imi aduc aminte cu drag pe bunicul meu: cand venea acasa, bunica ii punea o farfurie mare de lapte cu mamaliga. O mancare care a disparut – cel putin pentru noi, cei de la oras, care gasim doar lapte degresat… fara gust (ma intreb adeseori daca acest din urma lapte a auzit de vaca…). Si, apropo de lapte, un alt mare deliciu al copilariei era chisleagul – un soi de iaurt de casa. Se punea laptele gras intr-o ulcica de lut, se acoperea, si, dupa cateva zile de tinut la racoare si intuneric, era gata. Noi, copiii, ne bateam sa smantanim oalele exact ca niste pisoi care descoperisera oala cu bunatati. Rar reuseam sa o pacalim pe bunica – respectiva smantana era valoroasa si se strangea separat, pentru zilele cu branza si mamaliga, sau pentru pus in ciorba, cate o lingura. Oricum, azi cred ca, atunci cand reuseam sa “jefuim ulcica”, asta se intampla, de fapt, pentru ca mai inchidea ea un ochi (ceea ce nu ne scapa de boscorodeala de “impielitati de copii” care eram).

Nu pot sa nu fiu in continuare fascinat de stiinta bunicii ca, dintr-o gaina, atunci cand decidea sa o taie, sa faca o masa de 6 sau 10 persoane – cu ciorba, fel principal si alte cele. E drept ca pe masa erau intotdeauna si multe altele pe care o gospodarie de tara de oameni harnici le are in permanenta: legume (proaspete, din gradina), branza, oua, zacusti sau diverse alte conserve, slaninuta sau alte preparate din porcul conservat – intotdeauna in functie de momentul din an in care ne gaseam.

Peste timp, imi aduc aminte ca eram la Onesti, cu mama in bucatarie, si mama facea o ciorba de pui. Era preferata mea, si mi-am data brusc seama ca, oricat de buna o facea mama, nu era ca a bunicii… Am intrebat-o atunci de ce, pentru ca doar de la ea invatase si mama sa gateasca. Raspunsul a fost naucitor pentru mintea mea de copil, si atunci cred ca mi-am dat seama ca si mama era o eroina: daca bunica facea ciorba perfecta dintr-o gaina crescuta in curte, mama reusea sa o faca din ce se gasea intr-un “tacam” (in traducerea pentru zilele noastre, “tacamurile” erau – cand se puteau gasi – niste amarate de gheare, un stern de pui, doua gaturi si, cu mult noroc, vreo aripioara, ratacita in pungile care se gaseau – si alea rar – la magazine).

Am spus si voi mai spune… putina lume stie cu adevarat sa manance. Nu vreau sa fiu arogant, dar daca nu ai mancat o rosie sau un ardei din gradina, nu ai cum sa-i stii gustul. Daca nu ai luat un morcov din pamant, sa-l stergi de maneca si sa-l crantani in gura, sau daca nu te-a stropit bunicul cu lapte direct din ugerul vacii, vei crede ca gusturile acestora sunt cele din supermarketurile actuale. Nu am nimic cu ele, dar superindustrializarea din ultimele zeci de ani a pus accentul pe cresterea productivitatii si a dus la pierderea de calitate, din pacate.

Cartofii prajiti au fost o mancare a copilariei mele – si sunt foarte fericit ca a fost asa. Chiar daca parintii ne dadeau cartofii prajiti doar ca un efect al crizei critice de alimente cu care toata tara se confrunta, eu, copil fiind, nu faceam deloc nazuri. Si azi imi este dor de acei cartofi facuti de mama intr-o tigaie veche, in untura, care ieseau crocanti la exterior si moi de se topeau in gura la interior. Mama plangea ca nu reusea sa ne dea si altceva de mancare, dar eu eram fericit. Imi aduc aminte ca, intr-o seara, am luat-o in brate si i-am spus ca nu conteaza ca de doua saptamani nu mancam altceva (pentru ca nu aveam), ca eu mi-as dori ca si in urmatoarele doua saptamani tot cartofi prajiti sa mananc. Deh!, atunci nu era o problema ca sunt carbohidrati, nu aveam intolerante la gluten, la lactoza sau la mai stiu eu ce.  Nu ne verificam nivelul de histamine sau colesterolul. Si, apropo de cartofi prajiti, cand in loc de tigaie folosea mama ceaunul de mamaliga si in untura mai punea niste carnati si, la final, si 2-3 oua… era festin! Azi, daca – Doamne-fereste! – faci asa ceva, trebuie sa anunti dinainte Salvarea, sa-ti rezervi patul la spital.

Am avut o copilarie fericita, in patura de mijloc a societatii acelor vremuri. Am alergat pe dealuri, am mancat direct din gradina sau din copac (si nu m-am intoxicat), am stat cu bunicul in varful capitei de fan sau am dormit in sura in fan si in mirosul de animale, m-am jucat pe dupa fusta bunicii in bucataria de vara si, mai tarziu, mi-am ajutat mama in bucatarie (nu la gatit, nici azi nu ma pricep) – la ales fasolea sau orezul, la taiat cozile la marar sau patrunjel, la spalat o farfurie. Mama ma tinea, atunci cand nu aveam lectii de facut, in bucatarie, cu ea, ca sa nu stea singura, de drag de mine si, poate, pentru ca si-ar fi dorit ca al doilea baiat (adica eu) sa fi fost fata. Iar “statul in bucatarie”, gustatul din tocana sau din ciorba inainte sa fie gata, “vazutul” felului in care facea mama mancarea, cred ca mi-au dat dreptul sa spun ca da, stiu ce este o mancare buna… Si pentru asta am sa multumesc mereu mamei mele.

Chiar zilele astea, la inceput de an, am fost pe la ai mei. Mama, care nici azi nu s-a astamparat sa-mi faca de mancare, mi-a facut “snitelele supreme”: simple, doar carne buna, o mana de faina, ou si condimentul ei secret… Le-am mancat, hulpav, pe toate. Si mi-am spus ca, fara dragoste in bucatarie, nu iese nimic.

Sarut mana, Mama!

 

Niste stiri….

Am auzit zilele acestea la radio ceva care parea a fi o stire fantastica: posibilitatea de a se crea 4000 de locuri de munca in industria cinematografica. Un lucru admirabil, as spune…., daca acest lucru s-ar face natural, prin cresterea organica a industriei.
Din pacte nu este asa. Stirea completa era ca acest lucru ar putea fi posibil daca statul ar da facilitati fiscale celor care investesc in industria cinematografica….. Si aici mi s-a ridicat spranceana
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului treaba asta cu locurile de munca dar eu, ca un umil cetatean care platesc taxe de cand ma stiu, fraier antreprenor, ma simt putin lezat de faptul ca nu am primit in viata mea vreun ajutor oarecare, nici nu l-am cerut, dar am platit milioane de euro taxe.
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului problema somajului dar, in Bucursti si nu numai, cred ca somajul este negativ….., adica nevoia de forta de munca este mare. Poate ca statistic lucrurile nu stau asa dar cand nu primesti nici un CV indiferent pentru ce post ai liber, inseamna ca nu mai sunt oameni care sa vrea sa munceasca ca: ospatari, bucatari, barmani, etc. si poate cineva crede ca este o problema punctuala…nope
Astazi cineva mi se plagea ca oamenii nu mai vin in fabrica si ca au zeci de posturi neocupate. Soferii de pe masinile de distributie pleaca in Anglia de la o zi la alta. O prietena din provincie a cautat saptamani in sir oameni care sa lucreze la masinile de cusut. Intre colegii mei din industrie nu stiu pe nimeni care sa aiba schema de personal completa.
Si atunci, cand in tara asta nimeni nu mai munceste, toata lumea pleaca afara la munca ( satula printre altele si de lipsa de viitor de aici ), cand cei inregistrati ca someri prefera sa traiasca din ajutor, cum poti sa mai dai acest ajutor ( platit apropo din taxele mele ), cum poti sa te bucuri ca mai creezi 4000 de locuri de munca…..?
Eu nu as mai plati ajutor de somaj si nu as da facilitati fiscale pentru creerea de locuri de munca. As da pentru investitii de durata care imi aduc plusvaloare ca si tara. Si sa nu se supere nimeni din aceasta tara de manageri…, industria ospitalitatii are neocupate peste 4000 de locuri de munca astazi. Scuze, cred ca am gresit…. 40 000.
Si hai sa mai si spunem lucrurilor pe nume…..

Pareri personale

In ultimile zile, am fost sunat de catre mai multi reporteri cu diverse intrebari legate de piata de restaurant. Evident ca actuala campanie a ANAF-ului a fost in prim plan.

Conform spuselor celor de la ANAF, evaziunea in randul rstaurantelor este estimata la 5% din evaziunea la nivel national. Asta ma face sa cred ca daca am incepe lupta impotriva evaziunii cu sectoarele care genereaza restul de 95 % si daca am face o campanie de constientizare a comerciantilor fata de riscurile la care se expun, procentul de 5 % ar deveni aproape 0, inainte ca cel de 95 sa ajunga la 50…:)

Nu am fost de fata la niciunul dintre controalele despre care se vorbeste ca au dus la inchideri de restaurante pentru diferente de cativa lei, dar nu cred ca acesta a fost obiectivul organului de control. Mai putin in cazul in care doar acesti cativa lei erau vizibili…., si atunci, cred ca respectivul comerciant ar trebui sa fie multumit ca inchiderea restaurantului nu a generat si o urmarire penala. Mai cred ca punctual pot fi si cateva abuzuri sau polite platite…., dar atat.

Lumea vorbeste despre bacsis ( tips, spaga, etc ), ca fiind cauza tuturor relelor. Alt gen de intrebare pusa de reporterii curiosi….:).  A aparut inclusiv propunerea de a se legaliza tips-ul. Daca nu e, nu e, vorba lui Marin Preda, dar daca il legalizam, abia atunci netrecerea lui pe nota de plata va insemna rea intentie = evaziune = inchidere de restaurant. Parca suntem nebuni….parerea mea…:)

Nu ar trebui sa se inchida restaurante pentru tips cum nu ar trebui sa se inchida pentru minus in casa de marcat. Minusul este problema operatorului care nu a gestionat bine banii. Si pot exista zeci sau chiar sute de motive si situatii. Inclusiv furtul…., deci sunt pedepsit de 2 ori: odata ca imi fura casierul banii, apoi ca ma inchide organul de control ? Cred ca restaurantul ar trebui inchis daca nu da bon fiscal, pentru ca ai carciuma plina si 12 ron incasati, pentru plus consistent in casa de marcat sau pentru inca niste situatii similare. Daca am sau nu sapca, este problema mea…:)

Intorcandu-ma la tips, acesta nu trebuie sa fie al proprietarului de restaurant ci al lucratorului. Cum il pot obliga eu pe ospatar sa imi dea tips-ul ? El ia nota de la client si o aduce la casa de marcat. Mie ca si proprietar de restaurant clientul imi datoreaza valoarea bonului fiscal. De unde stiu eu ca acesta lasa 1 sau 30 % din valoare ? Fac politie la fiecare nota ? Si ce fac atunci cu calitatea servirii, cu loializarea angajatului sau cu evidenta mea contabila ? Nu cred ca tips-ul reprezinta evaziune, cum nu cred ca legalizarea lui aduce cuiva vreun avantaj. Atentie, tips-ul nu exista doar in restaurante…, el este peste tot in jurul nostru….

Si de ce oare sa inventam noi roata ? In lumea mare, in ultimii ani a disparut coperto de prin restaurante sau a disparut tips-ul obligatoriu ( care da, era pe nota de plata ) si vrem sa le inventam la noi ? Cu ce ne ajuta ?

Daca vrem sa combatem evaziunea ar trebui ca sa fim convinsi ca trebuie sa platim taxe. Si nu ma refer la mine cel care le plateste de peste 15 ani, ci la marea majoritate a oamenilor.  As propune, mai degraba,  cateva solutii care sa ma ajute sa-mi fac treaba mai bine, lucru care in final va  genera taxe mai mari si poate un mediu de lucru mai prietenos:

1. TVA 10% pentru mancarea vanduta in restaurant. Bautura sa ramana la fel. Nu vor scadea preturile, asa cum nu au scazut nici in alte situatii ( paine ) dar, proprietarului de restaurant ii vor ramane mai multi bani pentru salarii si investitii. Cred deasemenea ca aceasta masura ar duce ea singura la combaterea evaziunii cu mai mult succes decat inca multe luni de campanie de control antifrauda.

2. Subventionarea producatorilor agricoli locali astfel incat materiile prime sa aiba preturi mai mici. Nu este normal ca principalele produse alimentare sa aiba preturi mai mici in tari precum Ungaria sau Polonia, in conditiile in care salariu mediu in aceste tari este mai mare. Si nu este normal ca o tara cu potentialul nostru agricol sa importe mancare

3. Refacerea principiilor de control. Creerea de Ghiduri de activitate, care sa-mi dea termenii in care trebuie sa functionez si efectuarea controalelor uzuale dupa aceste ghiduri. Autorizarea trebuie facuta la fel. Sunt foarte multe autorizatii si foarte multe organe de control in acest moment.

Toate aceste lucruri ma vor ajuta sa fac mai multi bani. Bani cu care voi face investitii care vor genera locuri de munca, bani cu care voi putea creste salarii sau bani la care voi plati impozite.

De multa vreme sustin ca industria restaurantelor este cea mai puternica industrie din Romania. Din pacate ea este impartita in aproximativ 25 000 de restaurante de toate tipurile, impartire care ii disipa forta. Asociatia Proprietarilor de Restaurante, HORA, este tanara si abia acum incepe sa se implice in viata publica, dar pana cand va avea forta suficienta va mai trece ceva vreme. Peste 200 000 de angajati directi si cred ca inca pe atatia angajati indirecti in industrie. Spre comparatie, sa ne aducem aminte ca un corp profesoral de 400 000 de oameni a schimbat fata unor alegeri acum cativa ani….:). As putea incerca sa gasesc inca multe alte motive care sa ateste puterea industriei dar, cred ca mult mai simplu este sa arat ca lumea restaurantelor este unul dintre motoarele vietii sociale dintr-o tara, reprezinta una dintre cartile de vizita, reprezinta unul din modurile cele mai simple de ati vinde cultura si de a te promova intr-o lume din in ce in mai concurentiala.

Succesul activitatii ANAF implicat in combaterea marii evaziuni este de  necontestat. Peste 1 miliard de euro in plus adusi la bugetul statului in primele 3 luni ale anului dau dreptate actiunii acestui organ. Cu toate acestea,, nu pogromul impotriva tuturor restaurantelor va regla balanta de plati a tarii noastre…, poate ca uneori, asa cum facem si noi in firmele noastre, cand banii nu sunt suficienti…, este necesar sa cheltuim mai putin…., se numeste cutting cost ( ca sa fim occidentali )….:)

Si poate ca acest cutting cost ma va face pe mine mai increzator ca acolo sus, undeva, este o persoana care cheltuie cu multa grija banii mei…, motiv suficient pentru mine sa ii incredintez.

Rome – ziua a 2-a

Ziua a inceput apoteotic…:) Am schimbat debaraua care era pe post de camera cu una normala. Noroc ca mi-a fost somn in ziua precedenta si nu a contat prea tare si evident, noroc ca nu sunt claustrofob. Apoi a urmat micul dejun…, inapoi in debara…, 10 persoane inghesuite intr-o camera de 12 mp incercand sa nu se atinga sau incercand sa manance …:) Mi-am reconsiderat standardul de 4 stele. Cel putin pentru centrul Romei. Noroc ca ziua era frumoasa si strazile imbietoare

Am plecat pe strazutele mici, pline de carciumioare, cladiri vechi, din cand in cand cate o biserica veche de secole. Orasele traiesc prin spectacolul strazii… si, slava Domnului, Roma iti ofera spectacol la fiecare colt de strada: cantareti ambulanti, pictori sau diversi desenatori, mimi, tarabe cu toate prostiile lumii, negri care vand fake-uri…., paine si circ, nimic schimbat.

photo 3

 

Ca orice turist care ma cred istet, am zis ca eu nu voi manca in zonele comerciale…:). Din pacate pentru mine si cei ca mine care se cred isteti, tot centrul imens al Romei, cu miile de stradute care se intretaie in toate directiile, cu miile de carciumioare si de baruri care mai de care mai ponosite, dar asta este farmecul lor, au un singur scop: spolierea turistului. cu tact sau fara, cu minima calitate sau fara, rostul este de a vinde putin si scump. Cum isi bate joc romanul ( adica cetateanu Romei ) de mancarea lui, greu poate reusi altcineva…:)

Fara sa ma supar, am luat lucrurile ca atare si m-am bucurat de un oras superb, incarcat la fiecare pas de miile de ani de istorie, de linistea pe care o simti cand te asezi la o masa oarecare sa bei un pahar de vin sau sa mananci ceva lejer

Gata cu lenevitul…, azi este zi de Vatican: urcat in taxi si 5 euro mai tarziu ( era aproape ) ajung la destinatie. Lumea de pe lume statea la coada sa intre in celebra cetate. Deoarece urasc cozile ( reminiscente din vremuri apuse ), am platit un tur cu ghid, 46 euro si, am intrat. Intai in muzeu, apoi in Capela Sixtina, apoi in Basilica San Pietro. Nu imi mai place sa vizitez muzee de ani de zile dar, sa vii la Roma si sa nu vezi Vaticanul este ca si cum vezi orasul de pe aeroport. Ma bucur ca am castigat cateva ore din viata vizitand sutele de ani de istorie pura. Si turism la cel mai inalt nivel…:) 34000 de turisti este media zilnica a vizitatorilor la Vatican. La o cheltuiala medie de 20 euro per om ( cu toate ca eu cred ca e mai mult ), imi este frica sa calculez….:) Si toti acesti oameni, plus multi multi altii, cheltuie atatia bani zilnic in Roma incat ma intreb de ce are Italia criza ?

photo 8

Iertati-mi blasfemia dar, picturile din Capela Sixtina nu m-au impresionat asa cum multe altele, de pe alte galerii sau din apartamentele Borgia au facut-o. Poate numele lui Michelangelo, precum si povestile lui controversate, sau poate faptul ca nu ai voie sa fotografiezi nimic, fruct interzis, sau poate chiar este ceva magic si sfant acolo, fac ca acest loc sa fie atat de celebru…

Basilica San Pietro este adevarata capodopera a Romei, dupa parerea mea. Este o biserica imensa, superba ca si arhitectura, plina de statui mai mult sau mai putin celebre. Aici se gaseste deasemenea mormantul Sfantului Petru.

Vedi Rome e poi murire ” cred ca se refera la aceasta biserica, cu mult mai impresionanta decat orice altceva am vazut pana acum

 

Gata cu vizitatul, au trecut 4 ore, m-am urcat intr-un taxi si am plecat spre Piazza Popolo. Stupoare, ori ne-a fentat taximetristul ori inca o modalitate prin care Vaticanul face bani, taxiul a costat triplu, pe motiv ca trecem dintr-o tara in alta…:) Ce glum bun….,

Piazza Popolo, animata, larga, am bifat-o si am luat-o pe jos pe Via del Corso, transformata ad hoc in pietonala. Plimbarea a durat cam 2 ore, cu opriri la un pahar sau la o portie de paste, inca o fotografie, stanga, dreapta fara vreo directie anume si, pentru a multa oara am realizat ca imensul oras este relativ mic , placut de facut la pas; am trecut de la un obiectiv la altul fara sa stiu cand si am ajuns aproape fara sa vreau in Piazza Navona si de aici la hotel. Era tarziu, se insera si un dus era necesar…, poate si putina odihna, inainte de masa de seara

De data asta, restaurantul a fost ales de Lulu, unul dintre prietenii cu care m-am intalnit aici. Pierluigi este un restaurant pe care l-as recomanda linistit chiar si unui italian. Poate putin cam scump dar, garantat extraordinar. Am mancat niste paste, a se citi spaghetti, facea misto ospatarul de mine cand a aflat ca nu imi plac decat spaghetti, cu ton proaspat si fructe de mare, rosii proaspete…, o minunatie. Am baut o stica de vin si, pe la 12, am realizat ca s-a mai incheiat o zi din Roma…:)