El Camino – ziua a 8-a, Mirallos ( undeva pe traseu ) – Palace del Rei

Trezirea a fost simpla, la ora 6.30. Viermuiala din camera iti spunea ca ai dormit suficient. Adevarul era ca imi facusem orele de somn si nu aveam de ce sa ma plang. M-am imbracat, a fost prima data cand nu am facut dus dimineata, mi-am baricadat ranile de la picioare cu plasturi si bandaje si la 7.45 eram gata de drum. Stabilisem cu Ines, lituanianca, sa luam micul dejun max la ora 10 in Portomarino, asa ca am plecat la drum

 

Primii metri au fost groaznici la amandoi. Parca picioarele isi resetasera comanda de mers. Ma dureau muschii, talpa, tot. Si pe ea la fel. Am strans din dinti si in mai putin de 500 de metri mergeam aproape normal. Cam cand ne stabilisem noi ritmul de mers, trece in pas saltat pe langa noi Daniel, un italian, care cu o seara inainte cand am intrat in dormitor era cu pungi de gheata pe picioare datorita unei inflamatii urate a acestora. Ne-a salutat si intrebandu-l cum se simte, si-a pus un deget de-a latul intre dinti si a strans putin ca pentru a simboliza durerea dar, ca va suporta. Dupa ceva vreme, a disparut in fata.

 

Drumul a fost usor, prin padure, poienite, pe  langa casele oamenilor, prin alte satuce formate din 5 case si care nu existau pe harta si la 9.45 eram pe terasa unei cafenele cu cafeaua in fata. 5 km pe ora era un ritm foarte bun, pe care as fi fost multumit sa il am tot timpul. Jesica ne-a ajuns din urma si il “ blestema “ pe Daniel ca, in loc sa se protejeze, el merge cu 6 km pe ora: cum sa il ajunga ? Si Jesica mergea si ea repede….:)

 

Portomarino a fost primul oras total nesemnalizat pe care l-am intalnit. Toata lumea se oprea bulversata pentru ca nu stia pe unde sa mearga. Cu intrebarea treci marea, se spune, asa ca ne-am descurcat. Frumusetea orasului era data de lacul linistit si mare, langa care era asezat.

 

Pentru ca pana la Palas de Rei mai erau totusi 24 km, ne-am pornit la drum si, foarte repede s-a vazut ca nu pot tine ritmul de mers cu companioana mea, asa ca in mai putin de un km ea a luat-o inainte. Probabil ne vom mai intalni pe drum, ca si in alte dati. Vremea era intunecata si cu aviz de ploaie asa ca nu am scapat si m-a prins ploaia in camp.Mi-am readus aminte ce destept m-am considerat cand, facandu-mi bagajul am decis ca nu va ploua asa ca nu trebuie sa imi iau nici windstopper nici ceva de ploaie…., macar o umbrela, asa cum i-am vazut pe unii…..:) Ploaia nu a fost pana la piele, husa de pe rucsac a protejat ce era inauntru asa ca m-am oprit la primul bar sa beau un ceai cald si apoi iar la treaba. Drum usor, cand pe strada cand pe dealuri, sate normale, mirosul de balega pusa pe camp sau ramasa pe strada, de fan, de liliac sau alte plante, aerul simplu si placut de padure m-au facut sa-mi aduc aminte de copilaria mea la bunicii mei, la Poienile Oancei, un alt sat suspndat in timp, undeva pe langa Roman.

 

Un lucru foarte misto care aparuse cam de pe la km 105, a fost un soi de borna kilometrica, borna care a devenit repede un reper. O asteptai, iti calculai mersul functie de ea, mai ales ca uneori o gaseai si din 500 in 500 de metri. Picioarele ma dureau destul de tare, dar nu bataturile ci talpile si muschii incepusera sa-mi trimita semnale de revolta. Am incercat sa schimb stilul de mers, sa fiu mai relaxat dar nimic nu mergea. In acel moment m-am gandit sa iau un taxi. Serviciul de taxi este foarte prezent peste tot si, cred ca atunci cand cineva este epuizat apeleaza la el. Asa ma simteam eu atunci. Trebuia sa opresc la o carciuma si sa-i rog sa faca o comanda. Mi-am propus ca urmatorul sat, sa fie locul in care sa ma opresc si sa fac comanda. In urmatorul sat am dat de o carciuma foarte frumusica si, cand vroiam sa ma opresc pentru ce decisesem sa fac, un gand mi-a zis, hai sa mai mergem putin Cataline, pana in urmatorul sat si, uite-ma strangand din dinti si mergand mai departe. Poate a fost rusinea ca ma vad altii, poate a fost rusinea fata de mine, poate mandria, cert este ca in urmatorul sat am ajuns cu bine si, aici am gasit o curte frumoasa, cu mese si scaune in fata unei carciumioare. M-am asezat la o masa langa alti calatori si unul dintre el era Cristiano, danezul cu care statusem seara la palavre dupa vizita manastirii. Era cu alti companioni si povestea despre ce mare petrecere va face sambata, la Santiago, de ziua lui. Toti eram invitati…..:). Am ras la glumele lui, mai ales ca erau aceleasi de cu doua seri inainte si, cand auzind una am ridicat privirea, el mi-a facut un semn complice cu ochiul, am zambit si am tacut, gandindu-ma cat de previzibili sunt anumiti oameni daca ai timp sa ii observi. Era un om misto luat asa, la intamplare, dar luat la bani marunti era limitat. Mergem mai departe…..:)

 

Inainte sa ne ridicam de la masa s-a intamplat un fapt extraordinar: spre noi, usor, usor, venea un domn bine imbracat, nu iesea cu nimic in evidenta ca ar fi ceva in neregula, doar un baston care ii ghida drumul. Acel domn era orb. Si era pe El Camino. Si venea spre noi, pentru ca ne auzise vorbind si pentru a ne ruga sa-i facem o fotografie lui si prietenilor cu care era. Celalalt danez de la masa a sarit imediat si le-a facut poza celor 4 barbati care mergeau impreuna. Incepusera la Sarria si planuiau evident sa ajunga la Santiago. Mi s-a parut fantastic, emotionant ca tocmai cel care probabil nu va vedea niciodata poza, sa isi doreasca ca ea sa fie facuta. Dupa aceea, prietenii lui, au luat o bara de vreo 3 metri pe care o tineau cu ei, doi dintre ei au prins-o de capete si cel fara vedere s-a prins la mijloc si, au plecat. Ca un facut, in acelasi moment, pe drum, a trecut un biciclist care avea tractat o tricicleta speciala, de genul celor pentru persoane cu dizabilitati, in care pedalierul este la mana, cu un alt calator in spate.

A fost prea mult pentru mine, asa ca m-am ridicat si am spus ca nu mai sunt obosit. Am platit nota, m-am echipat si am plecat. De ce sa ma plang eu  cand alti oameni nu au lucrurile de baza ?

 

Am mers mai departe, mai aveam vreo 10 km pana in Palace de Rei, km pe care i-am facut strangand din dinti. Pe drum i-am reintalnit pe cei cu persoana fara vedere, i-am salutat si am ramas inca o data uimit de normalitatea tuturor. Fantastica prietenie si sustinere.

 

Am ajuns in jur de ora 17, dar pana la hotel m-am mai chinuit vreo 40 de minute…, era la iesirea din oras, slava Domnului ca a doua zi ma dadeam jos din pat direct pe traseu. Mi-am facut un dus, mi-am ingrijit talpile, am spalat ce aveam de spalat si am coborat sa mananc ceva. Meniul, pe o foita mica de hartie, cuprindea 3 feluri de mancare. Noroc ca aveau supa mea galiceana. Mi-au pus un castron mare din inox in fata, un vin corect dar din care nu a intrat mai mult decat un pahar. Am mancat tot castronul si am incercat sa scriu ceva dar, in acel moment nimic nu iesea. Gandul meu era la un singur lucru: mandria cu care, trecand pe langa noi, tipul din carucior ne-a strigat: Buen Camino.

Hits: 589

El Camino – ziua a 7 -a, Samos – un sat de pe traseu

Ziua a inceput cu vremea intunecata. Norocul meu a fost ca nu batea vantul prea tare. Daca tot am investit ieri intr-o farmacie, era cazul sa-mi pun investitia la lucru. Zis si facut si, in jurul orei 9.30 eram la drum. Am vrut sa mai fac o poza la manastire dar un frumos tractor era pus chiar in unghiul meu, asa ca m-am lasat pagubas. Am iesit din Samos si in primii 2 km imi intrasem in mana, cum s-ar zice. Imi baricadasem picioarele atat de bine incat nu ma mai deranjau si talpicii de silicon erau perfecti. Mai aveam 9 km pana la Sarria cand indicatorul imi arata ca drumul pelerinului o ia la dreapta, asa ca asta am facut si eu. Nasoala greseala, care m-a costat 6,5 km in plus, cei drept, prin padure, poienite, niste satuce uitate de timp. Totusi, 6,5 km in plus, cu urcusuri si coborasuri, au insemnat pierderea a doua ore si, mai nasol, o gramada de nervi. Imi propusesem sa ajung la Sarria la ora 12 si am ajuns la ora 2. Colac peste pupaza, in loc sa ocolesc orasul, pe o ruta scurta, am intrat direct in el si tot ceea ce a fost de vazut a fost un urcus si apoi un coboras obositor. Asa am ajuns sa iubesc scarile. Cu cat mai multe scari de urcat cu atat mai frumos….:)

 

Ajuns totusi in Sarria am mancat ceva, fixatia mea cu “ galician soup “ si niste peste, dupa care am luat-o din nou la drum. Chiar cand ieseam de-a binelea dun oras, una dintre lituaniencele pe care le mai vazusem si in zilele anterioare m-a ajuns din urma. Intrand in vorba, am intrat si in ritmul ei de mers si am ramas uimiti amandoi cu ce viteza curgeau km.

 

Era aproape imposibil sa ajungem la Portomarin si am decis sa cautam o Albergue sau un Hostal. A fost foarte haios cand in Mrgade, cand sa intram in singurul Hostal din zona, a iesit proprietare si ne-a zis: completo, completo…..:). Atunci s-a aprins un beculet ca s-ar putea sa fie cu risc gasirea cazarii. Oare cati oameni mai trecusera deja pe acolo si intrebasera. Am mai mers inca un km si ceva si, ajungand in Ferrerios, am avut surpriza sa gasim o Albergue foarte modern facuta. Cu toate astea era full si ea dar, proprietara foarte amabila, ne-a indrumat catre alta, aflata la 100 de metri departare si care mai avea paturi libere. Era o Donatio.

 

IMG-20150521-WA0002Pentru cei care nu stiu Albergue sunt un fel de hostel-uri din orasele noastre, unde se ofera un pat, in general suprapus si inghesuit si baie si wc. In cele ale primariilor pot exista si incaperi cu 80 de paturi pe cand in cele private, incaperile sunt mult mai mici. Donatio este un fel de Albergue, dar pentru ca nu isi poate spune asa, ofera conditiile gratis si tu, ca si client, donezi niste bani. O mica forma de ocolire a legii de care nimeni nu se agata.

 

Deci, am intrat intai in restaurantul din fata, apoi prin niste usi am ajuns la dormitor. Aici erau 14 paturi suprapuse si deja cam multa agitatie in interior. Dupa noi a mai venit si alta lumea, unii au ramas altii nu, cert este ca in urmatoarea ora s-a umplut.

 

Nu a fost cea mai buna cazare dar, nici pe departe de nerepetat. Singura mea problema a fost ca obisnuit sa-mi fac tabieturile intr-un ritm, aici ritmul nu putea fi respectat. Avantajul  era faptul ca erai inconjurat de lume. Interactionai cu oamenii, le aflai povestile. Iti dadeai seama ca problemele tale cu bataturi, dureri de picioare sau altele le au toti, unii mai rau altii mai putin rau decat tine. Chiar daca exista hoteluri peste tot si, chiar daca eu, comod fiind am stat mai degraba in ele, Albergue-urile sunt solutia pentru Camino. Cost, fiind Donatio, 3 euro pe noapte. Una normala ar fi costat max 10, cu conditii mult mai bune. Ce trebuie iar spus este faptul ca intr-o astfel de cazare, primesti doar salteaua pe pat si un soi de cerceaf de unica folosinta, deci iti trebuie sac de dormit

 

Aici, am cunoscut-o pe Jesica, o nemtoaica, actrita, care incepuse El Camino cu 80 de zile in urma, in Germania, la ea in oras ( nu mai stiu unde ). A trecut prin Elvetia, Franta si ajunsese acolo dupa 1800 de km. Mi s-a parut wow. Intamplarile stranse de ea in cele 80 de zile pot sta la baza macar a unei mici serii de carti de calatorie. O ascultam si eram fascinat.

 

Masa de seara, locul unde am fugit toti din dormitorul stramt a fost frugala, de acum vesnica mea supa de legume, caldo galegga, 2 pahare de Albarino, un vin considerat printre cele mai bune vinuri albe din Spania ( noi nu primeam vedetele dar asta era bine pt ca nu beam mult….:) ) si, un alt lucru bun in astfel de comunitati, la 10.30 am mers la culcare.

 

Somnul a fost ca de fiecare data, somn, ce e drept ii cam auzeai pe toti ceilalti cand se mai duceau la baie sau isi mai cautau in mijlocul noptii ceva in rucsac dar, a fost in regula. La ora 4.30, prima persoana s-a trezit, in 10 – 15 minute era gata echipata si, iesind pe usa, s-a auzit un soptit: Buen Camino

Hits: 583

El Camino – ziua a 6 – a, Cebrerio – Samos

Recitind postul zilei trecute mi-am dat seama ca l-am pus fara sa-l mai corectez. Imi cer scuze pentru greselile de ortografie, dar unele sunt ale tabletei, care uneori, nu inteleg de ce ( nu am spelling-ul activat ) inventeaza cuvinte. Trezirea de dimineata a fost cu aceeasi revolutie a talpilor, dar dupa atatea zile daca nu as fi simtit nimic, ar fi fost curios. Cebrerio era un sat cu catava locuitori, 7 case aliniate de-a lungul soselei, solide, facute din piatra, in varful muntelui. Eram la 1400 de m altitudine si, dupa caldura zilei de ieri nu am realizat ca noaptea poate fi atat de frig. Si cand zic atat de frig, ma refer la faptul ca am dardait in noaptea care a trecut cum nu mi s-a mai intamplat demult. Pentru prima data am scos sacul de dormit, m-am bagat in el si deasupra am pus paturile. Mi-a cam parut rau ca pe considerente de greutate mi-am luat unul subtire. In fine, a trecut. Mi-am baut cafeaua, mi-am mancat felia imensa de paine, unt si marmelada si gata de drum. Felia de paine era atat de mare ca a trebuit sa folosesc 4 portii de unt pentru ea si chiar daca doamna care m-a servit a comentat ceva printre dinti, ca ii fac paguba, nu aveam cum sa nu ma bucur de gustul bun al painii cu untul curgand prin ea.

 

Am plecat si am ramas uimit de privelistea de pe partea cealalta a muntelui. Toata valea era acoperita de ceata si noi eram deasupra ei. Ca orice coborare care se respecta drumul a inceput cu un urcus usor.

 

Prima destinatie a fost dupa vreo 6 km si pana la ea am dat marunt din gura cat am putut. In timp ce soseaua mergea lin in legea ei, drumul care mergea oarecum paralel cu soseaua cand urca cand cobora. Inteleg ca suntem pelerini si trebuie sa suferim dar atunci ar trebui sa existe obligatia de a purta cilice intre anumite localitati si sa existe puncte de biciuire. Glumesc. Dar la acel stop, band o cafea si o cana f. mare de fresh de portocale am decis sa urmez soseaua. Idee foarte buna in prima faza, mai ales ca indicatoarele rutiere imi aratau exact ritmul in care mergeam si ceilalti erau la o distanta de maxim 20 m fata de mine. Mai era un motiv pentu care in acel moment am preferat soseaua: talpile nu reactionau chiar bine la multimea de denivelari, pietre, etc care se gaseau pe drumul pelerinului in timp ce strada era perfect plata. Totul a fost bine pana la indicatorul Triacastele 9,5 km, unde drumul, a cotit dreapta si soseaua a mers inainte. Am ales soseaua si am reaflat ca atunci cand primesti ceva ( drumul plat ) trbuie sa dai ceva. Am mers vreo 2 km in plus, pentu ca de data asta drumul pelerinului a fost numai cu coborare si a taiat oarecum curbele pe care soseaua le facea. Am avut ocazia putin mai incolo sa regasesc calea galbena dar km in plus i-am facut. La 12.40, cand am vazut indicatorul cu distanta pana la Triacastela mi-am pus in plan ca pana la maxim ora 3 sa ajung acolo. Am ajuns la 14.40, exact in 2 ore, ceea ce mi-a aratat ca am avut o viteza buna pe sosea.

 

Triacastela insemna intr-un fel revenirea la o oarecare civilizatie: farmacie, bancomat, posibiliatatea de a plati cu cardul, etc. Pentru ca simteam nevoia, am investit 50 de euro intr-o farmacie: mi-am cumparat plasturi Compeed, fasa, pansamente, betadina ( nu folosesc Rivanol ) si o pudra care sa inlocuiasca Baneocinul meu, care se varsase prin rucsac. Dar cel mai misto lucru cumparat a fost o pereche de talpici din silicon care amortizeaza orice.

 

Am oprit la o carciuma sa mananc ceva, aici l-am reintalnit pe australianul din Ponferada, scriitorul care nu isi publicase inca nimic pentru ca inca isi cauta stilul ( waw cata asemanare cu filmul ). Am mancat banal, o supa de legume, caldo galegga, nu atat de buna ca cea din seara precedenta si polpo a la galegga. Am baut un pahar de Albirinio, trei sticle de apa ( hidratarea era importanta ), m-am odihnit nitel si cand sa plec alte doua persoane dintr-unul din grupurile din zilele precedente si-au facut aparitia. Am mai stat de vorba un sfert de ora, mi-au spus ca si ei preferau soseaua cateodata din aceleasi considerente si cand le-a venit mancarea, m-am ridicat, am salutat si am plecat.

 

IMG-20150519-WA0010Destinatia mea era Samos, era 4.30 aproape si mai aveam 10 km. samos era o destinatie care ma obliga sa ocolesc vreo 6 km, dar manastirea trebuia vazuta. Deasemenea, drumul mai scurt insemna un alt urcus de 200 m diferenta de nivel. Uimirea mare a venit atunci cand, la iesirea spre Samos, indicatorul imi spunea ca pana la Sarria mai am 19 km nu 25. Deci in plus doar un km ? Hai la drum baiete ca nu e nici o problema.

 

Spunea la un moment dat despre revenirea la civilizatie. Am trecut in zilele acestea prin multevsate, unele cu cate 12 locuitori, altele abandonate dar in care cineva incropise o Albergue si un punct de unde sa-ti iei ceva de baut sau de mancare. Peste tot erau animale de casa, mirosurile erau identice cu cele din copilaria mea la tara la bunici: balegar, fan, iarba proaspata, grajd, etc. privelistea era identica, asa ca pentru o clipa mi-am readus in minte faptul ca baza civilizatiilor tot satul o reprezinta. Cand inainte de Samos am trecut deasemenea printr-un satuc uitat de lume parasind soseaua, a fost ca si cum am ramas suspendat undeva in timp. Dupa sat am trecut prin niste poienite cu un rau care susura cu putina padure care sa-ti dea o binecuvantata umbra si racoare incat nu m-am putut abtine si pret de cateva minute am stat si m-am bucurat de ce era in jurul meu.

 

Am ajuns la Samos undeva in jurul orei 6,45, am intrat in primul hostal, mi-am lasat rucsacul la bar si am fugit sa vad manastirea. A meritat tot drumul. Din pacate, o manastire imensa si foarte bine conservata si refacuta mai are astazi 11 calugari. Cam putini si, dupa spusele ghidului nici nu mai apar altii. Curios este ca nici nu este folosita pentru activitati culturale sau teologice la nivelul la care ar putea. Este un rezervor de stiinta si cultura imens. Sau cel putin asa mi s-a parut.

 

M-am intors la barul unde imi lasasem rucsacul, am cerut o cupa de cava, mi-au dat o sticla de 200 ml si, fara sa ma spal, fara sa-mi pese de nimic altceva am stat la palavre cu cei cu care vizitasem manastirea. Nu imi era foame, eram frant de oboseala dar nu aveam chef de plecat. O ora mai tarziu totusi, ne-am dus fiecare dintre noi ca cazarile noastre, nu inainte de a ne ura: Buen Camino.

Hits: 1087

El Camino – ziua a 5-a, Villafranca del Bierzo – Cebreiro

Ziua a cincea a fost cu agonie si extaz. Daca este sa trag linie si sa ma uit la ce mi-a oferit a fost cea mai frumoasa zi. Plina de la inceput pana la sfarsit, cu toate ca acum, cand scriu aceste cuvinte, ziua inca este prezenta….:)

 

M-am trezit foarte harnic pe la 3.30 dimineata si m-am apucat sa scriu postul zilei prcedente. Cat m-am invartit, cat am scris, s-a facut ora 5 si, evident ca m-am culcat la loc. Ora 8 a fost ora de trezire. Cea oficiala. Cand sa ma dau jos din pat, picioarele mele mi-au spus ca ele ar mai sta o zi sau doua acolo…, ca nu este un oras prea urat si merita vizitat. Aprofundat….:). Eram de acord cu chestia asta dar, daca ar fi sa aprofundezi tot ceea ce vezi in acest drum, sa te abati pentru a descoperi istoria si oamenii si cate si mai cate, timpul probabil ca nu s-ar dubla ci ar deveni un multiplu al lipsei tale de satietate. Asa cum uneori uitam ceva acasa pentru a sti ca trebuie sa ne intoarcem, asa este bine ca in locurile vizitate sa mai lasi ceva de vazut pentru data urmatoare….:)

 

Deci picioarele mele si-au semnat declaratia de independenta, pe motiv de bataturi si oboseala, declaratie de care am luat aminte si le-am transmis ca nu imi pasa ce vor ele. Mi-am pus platurii din dotare, am strans din dinti si gata de drum. Cand inainte de a ma echipa am iesit la o cafea si un pahar de fresh pe strada, ma uitam la oamenii care mergeau in pas saltat si imi venea sa-mi plang de mila la cat de mult schiopatam eu. Dar cum ziceam, liderul a declarat mars, asa ca mars….:) am plecat sontac, sontac, talpile inca sperau ca am sa renunt si imi trimiteau semnale dar, dupa aproximativ o ora, mi-am dat seama ca durerea devenise suportabila si, am spus ca daca asa va fi toata ziua, atunci este in regula…, mergem.

 

Traseul de astazi incepea pe sosea si avea la un moment dat doua alternative. Sincer, tot timpul a avut alternativa pe sosea sau prin alta parte. La aproximativ 2 km de la iesirea din Villafranca drumul a cotit dreapta si a urcat pe munte, traversandu-l. Eu am preferat soseaua, pentu ca imi era groaza de coborat si de drum cu pietre, nu de urcat. Rezultatul a fost ca am ajuns in Trabadelo, 11,5 km mai tarziu in 2 ore si inaintea celor care ma depasisera initial dar o luasera pe drumul celalalt. Slava Domnului ca citisem despre aceasta posibilitate si, chiar daca nu am vazut nimic special in afara de padure, a fost mai bine.

 

Astazi nu am facut poze pentru ca nu am avut de ce. Ganditi-va ca azi am mers de la Brasov la Fundata. 30 de km. ( nu stiu cati sunt intre cele 2 localitati de la noi din tara ). Sau pe Valea Prahovei sau a Bicazului sau pe unde vreti voi in aceasi directie. Drumuri superbe, totul verde, animalele pascand pe diverse imasuri, nimic nemaivazut, totusi superb. Singura chestie interesanta era autostrada care trecea din cand in cand pe la 100 de metri deasupra noastra. Partea frumoasa a zilei a reprezentat-o suprematia verdelui. Chiar daca pana la pranz si putin dupa aceea am mers numai pe asfalt, astazi verdele a fost prezent peste tot. Raul care susura de-a lungul drumului, pasunile intinse sau diversele pensiuni ( Albergue ) care ofereau privelistile de la Cheile Gradistei sau Bicaz sau Nordul Moldovei.

 

Pana la pranz facusem vreo 17 km, eram superuimit de cat de bine ma inteleg cu talpile mele, asa ca in Vega de Valcarce m-am oprit si am mancat ceva. Era 13.30 si am stat o ora. Cand sa plec m-au ajuns din urma cativa din grupul cu care ma tot intersectam in ultimile zile dar, cu parere de rau ei decisesera sa ramana acolo. Am incercat sa ii conving ca mai sunt 13 km si o intreaga dupa amiaza dar nu am reusit. Stiau ei ce stiau.

 

13494_10153249099869827_4882873950644299708_nCand am pornit din nou la drum talpile parca se resetasera si erau iar in modul sontac, sontac. Am strans putin din dinti si am spus ca 13 km pana la Cebreiro nu este mult. Pana cand drumul a plecat de pe asfalt si a inceput intai sa coboare. Eu imi facusem alte planuri: aveam de urcat aproximativ 700 de metri si ma gandeam ca impartiti la 13 km era o panta acceptabila. Inginerul din mine. Exista si optiunea de a o lua pe asfalt in continuare si sa am parte de panta pe care mi-o calculasem dar deja alesesem celalalt drum. M-am gandit, cu frica in suflet ca daca un drum care trebuie sa urce incepe prin a cobora, atunci urcarea va fi si mai rea. Salvarea, chiar daca poate ca unii carcotasi ar spune ca nu este cinstita, a venit de la un intreprinzator care organiza transportul pe cal. Si uite-ma pe mine, care nu am mai calarit de 10 ani, decizand ca asta este solutia. Adevarul este ca daca nu as fi ales aceasta varianta as fi ramas pe drum pe undeva. Caii au urcat in doua ore, pentru ca nu am fost singurul care a ales varianta asta, si la cum am vazut drumul, un pelerin obisnuit il face intr-o zi sau, dupa caz, in cel mai bun caz, intr-o jumatate de zi. Experienta a fost minunata si nu am simtit nici o clipa ca as fi fentat ceva; si pentru picioarele mele, in acel moment a fost salvarea. Este drept ca m-am epilat putin pe gambe de la saua de pe cal dar, trebuie sa existe si o suferinta in contrapartida la ceva bun ce obtii. Suferinta suplimentara a fost ca mi-am uitat ochelarii de soare pe masa intreprinzatorului cu cai. Mi-a promis ca mi-i trimite la un bar de pe traseu cu care are el comunicare, i-am multumit si am spus ca asta este…, mergem inainte.

 

Am ajuns la Cebreiro putin inainte de ora 18 si, cand m-am dat jos de pe cal am descoperit ca nu mai puteam calca. Piciorul drept era in revolutie. M-am cazat, m-am ingrijit cat am putut de bine si am plecat intr-o carciumioara sa gasesc ceva net si sa scriu acest post. Am mancat bine si ma distra ca peste tot in jurul meu, chiar daca majoritatea ajunsesera aici cu masina sau erau doar in trecere, la despartire isi urau: Buen Camino

 

 

 

 

Hits: 490

El Camino – ziua a 4-a, Porfernada – Villafranca del Bierzo

Ziua a 4 – a se anunta linista. 22 de km de facut, dupa performantele zilelor trecute erau gluma. Adevarul este ca aveam nevoie de o zi mai linistita. M-am trezit la 8.30 si pana mi-am baut cafeaua si facut bagajul s-a facut putin peste 10. Daca tot am comis-o si la ora asta nu sunt deja pe drum, atunci hai sa vizitez si Castelul Templierilor. Zis si facut si iata-ma la ora 11. 30 parasind orasul. Nu este bine sa fii lenes.

 

Castelul, asa cum se vede si din poze, este perfect conservat si, daca pot emite o parere, refacut….:). Altfel, el poate fi asemuit foarte bine cu Cetatea Rupea doar ca aici se vad banii bagati. Pe langa zidurile vechi bine conservate in interior exista constructii noi, integrate in peisaj si cu destinatie clar culturala.

 

Iesirea din oras s-a facut printr-un frumos cartier rezidential, cu case si curti mari, orasului nelipsindu-I nimic din facilitatile unui oras european modern: universitati, zone de shoping sau rezidentiale, terenuri sport la nivel olimpic. Primii km i-am facut prin satuce fara nimic special dar placute ochiului. Fiind sambata, totul parea intepenit in timp. Agitatie la una dintre biserici unde era o nunta si doar noi pelerinii, ii deranjam din facutul pozelor, trecand pe langa ei. Nu era bai….:)

 

IMG-20150517-WA0006Dupa vreo 6 sau 7 km, m-am oprit sa-mi cumpar o apa si, dupa o binemeritata pauza am plecat mai departe. Dupa frigul din ziua precedenta, azi cele 26 grade erau molesitoare. Plecand tarziu, am mers prin soare, noroc ca ma dadusem cu protectie solara, dar chiar si asa, mi-am simtit pielea agresata. De aici incolo, pana la destinatie, drumul avea sa fie numai printre vii si prin paduri. Chiar daca era cald, macar ochiul se bucura de ceea ce vedea. Picioarele, cam cu bataturi, infasurate in plasturi, se tineau inca bine….:)

 

M-am oprit la pranz, cam pe la 3, la o gradina superba in Cacabelos, o localitate destul de animata, cu o multime de hoteluri, restaurante, sau magazine. Am mancat bun, am baut un pahar de vin si un litru de apa. Caldura de afara isi cerea tributul. Terasa, dealtfel, a fost o oaza de liniste cu umbra facuta de copaci si de vita de vie. Nu ma grabeam, chiar daca se facuse ora 4, mai aveam doar 7 km.

 

Am luat-o usor la pas si, dupa 200 m, cativa dintre colegii de drum de ieri stateau la o masa si mancau. Dupa ce ne-am salutat, am decis ca “ pauzele lungi si dese, cheia marilor succese “, deci mi-am tras un scaun si hai la taclale ca de, daca mergi singur esti nevorbit. Cate ganduri sa ai ? Cata muzica sa asculti ? Ma gandeam ca innopteaza si ei tot in Villafranca si deci am putea merge impreuna. Din pacate, ei decisesera sa opreasca in satul urmator, Pinchos, asa ca dupa 15 min de binemeritata pauza, i-am salutat si am plecat. Cei 7 km trebuiau facuti…:).

 

Din pacate pt mine, gandindu-ma ca distanta nu este mare, dupa pranz nu mi-am mai luat apa asa ca ultimii 2 sau 3 km caldura m-a cam doborat. Incepeam deja sa simt greutatea rucsacului, inca de la pranz umerii strigandu-si durerea…:)

 

Drumul de astazi a fost cand pe strada cand pe dealuri, usor si relaxant daca este sa ma gandesc la zilele precedente. Dupa cum spune internetul, unul dintre cele mai usoare din ntreg Camino. Cred ca a fost pt prima data cand strada, in acest context nu m-a deranjat.

 

IMG-20150517-WA0008Intrarea in Villafranca se face printr-o suceala a traseului exact ca in ziua precedenta si, era cat pe ce sa nu respect traseul. Azi mi-as fi luat o micuta teapa, pentru ca, tot acolo ajungand, drumul pe sosea era mai lung cred. Deci, dupa vii si crame intalnite in zona, iata-ma in mijlocul unui orasel destul de intins si destul de vechi. Ajungand in piata centrala, mi-am dat jos rucsacul si am decis ca pot sa-mi iau o alta pauza, de hidratare inainte sa ma cazez. Uitandu-ma in jur, am realizat ca toata zona putea fi foarte bine asemuita cu Toscana, doar ca putin mai ieftina. Scuze, muuult mai ieftina. Vii peste tot, localitati cu cetati si biserici fortificate, peste 1000 de ani de istorie. Din pacate, toate aceste asezari, depind de Camino. Si cu toate ca sunt sute de mii de oameni care trec annual pe aici, saracia este vizibila,la tot pasul. Sa ne intelegem, oamenii traiesc normal si isi duc viata normal inainte. Eu ma refer doar la zecile, poate sutele de case darapanate, unele de sute de ani, de care nimeni nu mai are grija, chiar daca ele ar trebui sa fie de patrimoniu.

 

Seara am petrecut-o mancand niste peste si band un pahar de cava si, retrecand prin minte ziua, am zambit amintindu-mi cum luand-o pe o straduta oarecare, o doamna in varsta, m-a apucat de mana si mi-a zis: Santiago ? Vazandu-ma nedumerit, m-a intors ca sa-mi arate ca gresisem straduta si, punandu-ma pe drumul corect mi-a urat Buen Camino…:)

 

Hits: 482