Istanbul… my love :)

In ultimii ani am fost de cateva ori in Istanbul sau in Turcia in general: city break sau concediu si, pot spune ca am multe aprecieri despre aceasta tara in general si despre Orasul in particular…:)

Istanbul-ul, pentru cei care nu l-au vizitat, este un oras de care poti sa te indragostesti. Cu 17 milioane de locuitori ( asa spun neoficialii ), Istanbul-ul este cat o Romanie condensata pe 7 coline…:) doar ca … turca.

Nu poti ajunge aici fara dorinta de a vedea cateva repere a ceea ce s-a numit imperiul Otoman. Asa ca: TopCapi, Moscheile Sofia si cea Albastra, Grand Bazar sau cel de Mirodenii, Dolmabahce, sau ceva mai modern gen stadioanele unor echipe celebre, Taksim-ul ( foarte asemanator centrului nostru istoric ) sau plimbarea pe Bosfor, cateva cluburi,  Ullus 29 de exemplu, cu o vedere superba dar groaznic de scump…. si enumerarea poate continua.

Cu toate cele enumerate mai sus, Istanbulul nu inseamna doar atat.., orasul acesta inseamna mai multa economie decat tari intregi din Europa noastra ” minunata “, inseamna oameni care invata sa munceasca de mici copii, inseamna copetitie la fiecare client ( si nu ma refer la cei care stau in fata restaurantelor si te tenteaza cu de toate ), Dar cred ca ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost respectul fata de sine pe care il au, fata de brand-urile lor, fata de ceea ce muncesc, fata de, la final, ceea ce reprezinta ei. Imi aduc aminte cum odata, am vrut sa cumpar o geanta barbateasca casual, foarte misto dealtfel, dar cand am auzit pretul…, m-am lasat…, si in timp ce pentru copiile dupa brand-uri celebre negociau la infinit, pentru aceasta au avut un singur raspuns: e brand-ul nostru…, nu se poate…, uimitor

Totusi, nu poti veni la Istanbul fara sa te bucuri de bucataria lor: humus, salata de vinete cu rosii, yaurt cu bunataturi, placinta cu carne sau branza sau, ceea ce ei numesc pizza turceasca, etc,  restaurantele mai mult sau mai putin traditionale, supa de linte, kebab…, in multele lui feluri, pestele, adica o forma completa de fructe de mare, gustoase si bine gatite si, poate la urma, dar nu in ultimul rand, carnea de miel sau de oaie…, pentru care sunt invidios ca noi nu stim sa o gatim la fel de gostoasa in tara noastra. Si dupa toate astea: baclava in toate modurile cu putinta rahat sau cataiful asa cum il stim noi, sau … kunefe…. si musai Ayran…:)

Vinurile lor nu snt fantastice, berea Efes este buna, apa…, apa, mirodeniile superbe, la fel si alunele, fisticul sau migdalele proaspete, cafeaua turceasca…, poti renunta cateva zile la espresso…:).  Un city break condenseaza multe, de aceea trebuie musai 3 sau 4 zile in Sultanahmet sau Taksim. In Sultanahmet, cartierul de hoteluri si restaurante de langa Moscheea Albastra ( recomand restaurantul Metropolis ) sau pe oriunde vrei in zona, poti descoperi strazi pietonale unde sa ramai toata noaptea la ” narghilea ( sisa ) ” sau un pahar de vin tolanit pe perne. Ai ce vedea, ai ce face. In Taksim, la Konak pe Istiklar se mananca delicios dar ” bagabontii ” iti spun ca preturile din meniu sunt pt portii mici sau pt o persoana asa ca daca sunteti mai multi s-ar putea sa aveti neplaceri la nota ( a se citi TripAdvisor ), sau in Piata de peste, sau pe stradutele laterale. In general, se ” haleste ” bine si seara se bea vartos. Plin de baruri si de cluburi. Tot in aceasta zona este si celebrul 360. De bifat o data in viata…:)

Am vorbit despre multe dar am uitat sa va spun depre “street food” : castane coapte, porumb, midii pane sub forma de frigarui sau umplute cu orez ( preferatele mele ), mate de miel tocate pe plita ( pt cine vrea ! ), peste, pe plita shaormele lor, poate nu atat de gustoase ca ale noastre dar parca de acolo, sucurile de fructe stoarse direct in fata ochilor si nu doar portocale ci si ananas sau rodie sau mai stiu eu ce si, in general orice, dar chiar orice se poate lipi de retina sau de buzunarul tau.

Si ca sa vorbim de buzunar… ai grija, Istanbulul nu mai este asa cum era… s-a scumpit…, s-a europenizat….:)

Jurnal de Lisabona – ultima parte

Ziua a treia

Dupa doua zile relativ ploiase, ziua a treia se arata mai prietenoasa, tot innorata dar speram mai fara ploaie

Am decis sa vizitam cateva obiective turistice asa ca am ajuns repede la Castelul Sao. Jorge. Priveliste frumoasa asupra orasului si asupra oceanului, vant puternic, aventura pe crenelurile acestuia si ajunge. De vizitat, bineinteles dar, nu de pierdut timpul la nesfarsit. Pana la urma o adunatura de pietre marturie unor vremuri trecute glorioase.

A doua opire a fost la Belem. Ar fi fost pacat sa nu fi bifat aceasta catedrala, impresionanta dupa parerea mea, atat in exterior cat si in interior. Palatul imens cuprinde o colectie de muzee pe care nu am avut rabdarea sa o parcurg, asa ca, dupa pozele de rigoare am decis ca culturalizarea mea istorica este ajunsa la final

Am luat-o pe strazi inapoi catre Baixca, ne-am bucurat de statuile plasate aproape in fiecare intersectie mare, cladirele vechi, sau piatetele frumoase. Podul Vasco da Gama ( apropo, mormantul acestuia este in Catedrala Belem ), este impresionant; trecand pe sub el am vazut pe malul oceanului o serie de foste depozite acum transformate in restaurante cafenele si cluburi…., acum cand scriu, imi pare rau ca nu ne-am orpit sa vedem cum aratau, pentru ca prin amplasament erau inedite. Oricum cred ca vara arata mult mai bine si datorita teraselor care se pot deschide

Am ajuns in Baixa si ne-am oprit intr-un restaurant pentru ca atata culturalizare creease si starea de foame. Un restaurant de fructe de mare unde kebab-ul de caracatita a fost de referinta…, mai ales asezonat cu o sticla de vinho verde….:)

Conform recomandarilor seara am avut de ales intre Marques da Se si Casa de Linhares, doua restaurante renumite de fado. Alegerea a fost simpla, primul era inchis…:)

Am mancat, am ascultat fado de buna calitate si la un moment dat l-am intrebat pe ospatar ce se mai poate face in zona respectiva…., stupoare, raspunsul a fost: cel mai bun club de jazz, este dupa colt…:)

Atata noroc sa am ? Nu stiu daca Onda Jazz este cel mai bun club din Lisabona, ce stiu este ca era coada  la intrare si dupa noi, proprietarul a inchis usa, lasand lumea pe afara. Taxa de intrare a fost de 8 euro, am stat in picioare dar spectacolul a fost de zile mari. Este unul dintre locurile pe care nu le-as rata daca as mai ajunge a doua oara aici…:). Artista Selma Uamusse….

Culmea, aceste doua locuri nu au nici o legatura cu Bairro Alto, semn ca nu trebuie sa ne concentram doar pe o zona daca vrem sa gasim locuri misto.

S cum fara sa ne dam seama s-a facut noapte, cand ultima melodie a serii incase mai auzea, am pornit alene spre hotel….:)

A doua zi…. home…:)

Jurnal de Lisabona 2

Zua a doua
Zua a inceput fabulos… Cu un pahar de sampanie… A se citi 3…:)
Dpa ce ne-am facut curaj am plecat in calatorie…….
Sintra….. Trebuie vazut…. Daca vii pana in Lisabona, Sintra trebuie bifat. Un orasel simpatic, plin de verdeata, case frumoase si… Palate. Aci trebuie bifate musai palatele Monserat si Pena, ultimul situat pe un varf de munte, de unde privelistea este minunata… Asa am auzit pentru ca eu nu am vazut-o din cauza unei cete nemernice….:). Oricum, merita facuta deplasarea.
De remarcat in Sintra frumusetea caselor, modul in care sunt aranjate toate curtile, ca niste mici parcuri, evident culminand cu parcurile din jurul castelelor.
Multa ceramica, foarte frumoasa, foarte bine pusa in valoare, poate doar pe Coasta Amalfiteana sa o gasim mai deosebita. Csele si ele sunt inpodobite cu ceramica cu motive florale si culori frumoase, atat la exterior cat si la interior. Eu, fiind sensibil la ceramica cu greu m-am abtinut sa nu ajut economia portugheza, golindu-mi cardul….:))
Nu trebuie ratate aici terasele sau magazinele de vin care stiu sa-si vanda foarte bine unul dintre produsele lor nationale…. Vinul…:)
Dpa culturalizare, ne-am urcat in-un taxi si pt 20 euro am ajuns in Cascais, o cocheta statiune pe malul Atlanticului. Ne-am plimbat, am facut fotografii cu stanci si ocean si apoi ne-am oprit intr-un restaurant micut, dar cochet.
Surpriza, restaurantul care se chema Porto de Cascais era al unui roman…. Felicitari !
Am mancat bine, sardine, caracatita prajita in ulei de masline si ceva usturoi, un chebab de calamari si le-am stins pe toate acestea cu celebrul lor vinho verde…., il recomand, un vin simplu, usor… De cursa lunga…:)
Dupa atata plimbare, ne-am urcat inapoi in tren si cap compas Lisabona unde deja era seara dar, pentru ca ne invatasem lectia in seara anterrioara nu ne-am mai grabit spre distractia care oricum incepea tarziu si am bantuit pe strazi.
In general, lumea vrea sa bifeze tot soiul de obiective turistice atunci cand ajunge intr-un oras nou…, eu m-am cam saturat de asta…, eu vreau sa vad strada, sa respir aerul, sa vad oamenii… Palatele, bisericile, muzeele nu pleaca dar oamenii care le dau sufle sunt trecatori, stand si respirand aerul orasului ma umplu de energia acestuia.
Intr-un final am ajuns la hotel, am facut un dus, am schimbat hainele si cum deja era 10 seara, hai inapoi pe strazi….., nu ne era foame …, poate putina sete….:)
Am evitat scarile criminale si am luat funicularul care ne-a lasat foarte aproape de capatul superior al treptelor, am intrat pe stradutele aglomerate deja si….. ne-am pierdut
In continuare centrul nostru istoric este mai dinamic dar nu putem sa nu recunoastem dedicarea cu care oamenii petrec indiferent daca locul este sau nu aglomerat: int-un wine bar un chitarist facea minuni in fata a 10 oameni, o trupa de reggae in-un alt bar canta chiar daca toata lumea dansa in strada…., atmosfera de petrecere, de voie buna…., nu stiu cand a trecut timpul dar dupa cateva ore m-am trezit in acelasi bar de aseara…, cu aceasi trupa fantastica de bossa doar ca schimbasera violonistul cu un chitarist si suna mult mai bine si, spre ora 3….., nani…. Pentru ca… Si maine e o zi…:)

Jurnal de Lisabona

Ziua  intai
Dupa un zbor prea lung pana la urma am ajuns si la destinatia finala: Lisabona. Un oras simplu, dupa parerea mea, dar care se poate califica pentru un city break prelungit .
Hotelul putin sub asteptari pentru ca nu avea piscina cu toate ca in poze se vedea una – era a altui hotel dn acelasi lant -ne-a permis un dus si o ora de odihna inainte de a ne apucam de baut, fado si fructe de mare….:)
Plecand de la hotel, am realizat ca suntem la marginea lui Barrio Alto, cartierul lor turistic. Ne-am trezit in fata unui sir nesfarsit de scari asa ca am inceput lupta cu ele. Sus in varf, am luat-o la plimbare pe stradute si uimitor…. nimic… unde sunt carciumioarele si barurile pline de viata ? Ne-am plimbat, am gasit strazi mai populate, magazine pt cine vroia shopping – eu nu – am baut o cafea la La Brasileira, ne-am uitat pe harta si, deodata ne-am desteptat: ceasul arata abia 7, ora lor, cand nici iarba nu creste….mi-am adus aminte ca animatia incepe in zona dupa ora 8. Ok… Hai sa mancam…am ales un restaurant mic, inapoi pe scarile urcate atat de greu :), unde am mancat niste fructe de mare delicioase, gatite, gen tocanite. Ne-am luat si noi ca toata lumea teapa cu antreurile care pareau din partea casei dar le-am gasit pe nota de plata la final, vinul trebuia sa coste 50 E dar cand l-am refuzat s-a transformat in 15 E…, ce sa zic, de-ale carciumariei…..:)
Ne-am saturat, l-am intrebat pe proprietar ce ne recomanda in materie de fado si am primit cateva sfaturi bune si hai din nou la drum prin ploaie. Am urcat scarile la loc, am traversat piata si iata-ne in mijlocul actiunii…, carciumioare deschise, muzica rasuna dinauntru, lume pe strazi…, frumos…., aproape ca in centrul nostru istoric…:)
Am fost in doua carciumi de fado: Tasca do Chico, recomand oricand, un barulet prea mic pentru cata lume este in el, in care canta neprofesionisti dar canta frumos…, preturile gratis…, un pahar de vin 1,5 E si vinul bun…:). Ne-am refugiat apoi in Caldo Verde, un local mai aranjat, cu cantareti profesionisti,… Putin mai scump dar rezonabil….si muzica tot frumoasa.
Bomboana de pe tort a fost, in opinia mea ultima oprire, un bar de jazz Sentido Proibido, unde 3 baieti au cantat o bossa atat de misto ca am uitat de fado, de ploaie, de zborul lung si nu imi mai venea sa plec…. M-a trimis acasa Mos Ene si mi-a spus… Mai e si maine o zi…..

de la shaorma la hribi cu smantana

Zilele trecute am plecat la Iasi pentru aniversarea de un an de la deschiderea cafenelei de acolo. Am plecat cu masina chiar daca avionul s-a dovedit intotdeauna mult mai comod.  Nu este cazul sa povestesc cum a fost la petrecerea anuversara, pregatirile facute, despre cei peste 200 de oameni care au fost prezenti la eveniment, dar pot povesti cu drag de ciorba radauteana pe care am mancato miercuri seara .

Iasul si nordul Moldovei in egala  masaura iti ofera cu prisosinta posibilitatea sa te intalnesti cu cateva bunataturi locale. Nu peste tot, nu oriunde, dar cu putin noroc, ceva stiinta in a descoperi si ceva prieteni pe recomandarea carora sa te poti baza, poti manca foarte bine. Am scris acum mai bine de 1 an intr-un prim post al acestui blog despre sosul Napoli din gulas sau preparatele italienesti sau internationale din restaurantele romanesti ca de niste anomalii intr-o zona care se cerea traditionalista. Un an si mai bine de intersectie cu Iasul si nordul Moldovei m-au facut sa descopar ca acest traditionalism si dorinta de a scoate gustoasele preparate moldovenesti in fata exista.

Joi seara am stat cuminti si ne-am aniversat. Toata ziua am pus la punct diversele detalii, am rearanjat mesele pana a fost bine, am gustat ce era de gustat si nu am avut timp de incursiuni. Chiar daca si vineri seara aveam eveniment in cafenea, am decis ca totusi trebuie sa ne hranim si ne-am dat intalnire cu cativa prieteni apropiati in carciuma domnului Dan: Taverna Bucium, situata undeva pe dealurile Buciumului, ajungi la ea pe un drum de piatra. O casa care pare mai degraba  locuinta domnului Dan, cateva locuri de parcare ocupate. Am pus masina intr-un colt de curte, am traversat casa – restaurant si am iesit pe terasa: simpla, usor rustica, cu cuptor exterior in care aveam sa descoperim imediat ce se intamplase si o priveliste frumoasa a apusului. Am spus de multe ori ca viitorul restauratiei in tara aceasta o reprezinta carciuma de familie in care proprietaru gateste sau serveste la masa dupa cum are pofta. Domnul Dan ne-a intampinat impreuna cu sotia dansului, prietenii nostri erau déjà la masa si ne asteptau. Dupa cele cateva clipe de inceput in care ne-am salutat si pupat unii pe altii si ne-am luat locurile la masa, a inceput festinul: ceafa la cuptor, piept de pui la ceaun, pastrama de oaie, carnaciori la tigaie, iar la final, cand credeam ca nu mai putem sa mancam, a mai venit si ceva purcel la tava, totul asezonat cu cartofi la cuptor, ardei copti si castraveti murati. Si pentru ca atata mancare care se topea in gura te facea sa uiti masura, sa mananci fara sa te opresti, un delicious vin alb fara vreo denumire speciala de origine, a subtiat din grasimea bucatelor.  Dupa un asemenea ospat, concertul din cafenea a fost binevenit.

Ziua de sambata mi-a prilejuit o alta surpriza culinara, intr-o pensiune a carui restaurant nu promitea atat de multe din exterior, am gasit un bucatar care probabil era indragostit de hribi pentru ca in meniu aveau hribi cu smantana, la gratar, pane si hribi cu usturoi. Am comandat hribi la gratar, pane,  mujdei si hribi cu smantana. Daca hribii la gratar se topeau in gura, daca din cei pane aveai senzatia ca puteai infuleca la nesfarsit, ei bine, hribii cu smantana dadeau dependenta. Mi-o aduceam aminte pe mama cum ne strangea cateodata si mergeam la padure si in timp ce noi copiii ne jucam, ea si cu tata culegeau diverse ciuperci, inclusive hribi. Imi aduceam  aminte cum apoi, acasa, toate ciupercile se verificau cu grija pentru ca apoi sa sfarseasca in oala. Chiar daca in acele vremuri nu imi placeaui ciupercile (ce bleg – gustul lor aveam sa-l descopar mai tarziu, in facultate) mirosul lor nu l-am uitat. Deliciu.

Hanul Ancutei este un nume cunoscut calatorilor din acea zona. Duminica, in drum spre casa ne-am oprit sa facem o vizita, am mancat foarte bine, dar si de data asta apogeul a fost reprezentat de hribii cu smantana. Poate ca nu ar fi meritat sa vorbesc atata despre “funghi porcini” daca aceasta delicatesa ar fi sufficient de pretuita in tara ei. Daca am reusi sa o gasim sufficient de usor de cumparat pentru a o putea prepara in restaurantele sau in casele noastre –  “ muntii nostril aur poarta…”  – cantitati impresionante de hribi iau drumul Italiei la un pret modic si se intorc in Romania aceeiasi, la un pret de comunitate europeana. Eu sunt suparat de acest fapt dar si mai suparat sunt de faptul ca sunt cateva sute de km intre mine si restaurantul unde pot manca aceasta bunatate.

In timp ce scriu aceste lucruri, in timp ce inca mai simt gustul purcelului ssau a patramei de la Taverna sau gustul hribilor la gratar sau cu smantana, imi aduc aminte si zambesc de faptul ca atunci cand am plecat din Bucuresti, fiind grabit, neavand timp, am mancat o alta bunatate care usor, usor devine“traditional” romaneasca: o shaorma. Cu de toate…:))))))

Pofta buna!

Jurnal de calatorie – …prin Austria

Ma gandeam de multa vreme sa scriu ceva articole despre diversele calataorii pe care, ca orice muritor de rand, le fac. Si incepusem anul trecut scriind ceva dupa vizita la Dublin dar nu am postat niciodata.

Zilele acestea am ajuns din intamplare, cu ceva treaba, in Austria in munti, pe langa celebra statiune Zee am See. Zona frumoasa, excelent exploatata, care seamana foarte mult cu Bran – Moeciul nostru. Si daca cineva se supara de aceasta comparatie,… sa fie sanatos.

Diferenta fata de Branul nostru sta in excelenta exploatare a regiunii, a infrastructurii formidabile create, a muntilor facuti din partii de ski iarna si din piste de mountainbike vara,  a pistelor speciale pentru biciclisti create de-a lungul soselelor ( astfel, o cunostinta, si-a scos bicicleta din portbagaj si s-a gandit sa faca o tura… s-a intors in cateva ore cu 80 km la activ ). Diferenta vine din casele facute in spiritul muntelui, diferenta vine din folosirea resurselor pe care natura ti le pune la dispozitie, nu paraduirea lor, diferenta vine din intelegerea faptului ca oferind servicii si produse de calitate de calitate,  vin si banii.

Am stat intr-un hotel nu foarte luxos daca priveai strict in camera ( o camera mare, cu mobilier din lemn masiv simplu – exact ca la Bran intr-o pensiune taraneasca ). Totusi, cand deschideai dulapul, iti aparea o plasma moderna, baia era perfect utilata si aranjata si, hotelul avea : spatii de conferinte la cel mai inalt nivel, spa de 5 stele, zona fitness, piscina interioara si exterioara, sali de restaurante capabile sa faca fata la cateva evenimente mondene grele, sala de fotbal, tenis etc, teren de golf 18 gauri sau redus 6 gauri,  teren de calarie inclusiv cu zona de obstacole si herghelie proprie, si,… bomboana de pe tort, pista de incercari auto, atat sosea cat si munte….:). Parcarea si spatiile largi de la intrare sunt incluse.

Micul dejun si toate mesele au fost foarte bune si atunci am inceput sa ma gandesc cum este posibil… am vorbit cu oamenii, am privit, si…  tot respectul.  Nu vreau sa vorbesc acum despre cate fructe de mare am mancat intr-o tara care nu are deschidere la mare. Nu vreau sa spun ca pe lacul din Zee am See erau probabil mai multe yacht-uri decat avem noi in tara… vreau sa spun totusi ca in tot acest deliciu am stiut tot timpul ca sunt in Austria…carnati, speck, kirschlikior, bomboane Mozart, prajituri ca la Demel sau Sacher, etc.

Si pentru ca spiritul national este puternic, am facut o fotografie cu telefonul la unul dintre lucrurile incredibile vazute…. o carnatarie cu produse traditionale austriece intr-o benzinarie Shelll…. unic in Europa cum se lauda pustoaica de la casa.  Si mi-am adus aminte de slanina noastra, de carnatii de Plescoi sau cei oltenesti, de branza in scoarta de copac sau casul afumat, de pastravii in cetina, de ciorba de burta si de sarmale, de tuica sau de vinul nostru si, pentru a milioana oara poate, mi-am dat seama ca indiferent cat este de bine prin strainataturi… imi este dor de casa