Povestea “Povestii de la coltul mesei”

Am acceptat cu drag invitatia redactiei Antena 3 si am povestit in cadrul emisiunii “Numai de bine” despre povestea…”Povestii”, despre amintirile mele legate de mancarurile din copilarie, despre deschiderea primelor restaurante, momentele mele de cumpana sau viitorul gastronomiei romanesti si transferul gusturilor intre generatii.

Vizionare placuta! 🙂

Hits: 37

Un Bucuresti fara aglomeratie

O mare problema actuala in Bucuresti, orasul cu peste 20 % din populatia tarii dar cu cifra de afaceri de aproximativ 50 %, este traficul aproape infernal la orice ora din zi. Faptul ca fiecare dintre noi pierdem la propriu macar o ora pe zi din viata noastra pentru a sta in trafic (pierdut inseamna ca petrecem mai mult decat ar trebui), ne da deja o mare bataie de cap/ nervi / frustrare…. etc.

In Bucuresti, astazi sunt undeva intre 1.5 – 2 milioane de masini care circula, stau parcate sau abandonate. Si nu ma refer la cele care doar tranziteaza Bucurestiul. Din nefericire, atunci cand pleci de acasa cu masina trebuie sa o si parchezi si, invariabil, ne-am obisnuit sa o lasam undeva pe strada…unde nu se plateste nimic.

Solutia mea pentru rezolvarea problemei aglomeratiei de masini in Bucuresti este ca parcarea sa se plateasca peste tot in Bucuresti. Atat in centru cat si la periferie; parcare orara sau parcare de resedinta. Pana la urma, acest lucru este o normalitate in intrega lume.

Hai sa vedem ce s-ar putea intampla, in afara de injuraturile aferente:

Sa consideram ca parcarea pe ora ar fi 3ron. De la 8 dimineata la 8 seara. Numai in zona centrala orasului cred ca  sunt parcate stradal in jur de 200 000 de masini care, inmultite cu 3 ron / ora inmultit cu 12 ore ar da o suma totala de 7,2 de milioane ron pe zi. Considerand 22 de zile lucratoare, avem o suma de 158,4 milioane de ron pe luna. Impartind aceasta suma la valoarea euro, ca sa vorbim mai usor, avem aproximativ 34 mil euro pe luna incasari la bugetul Primariei. Deci aproximativ 400 milioane de euro venituri doar din zona centrala  a orasului, considerand ca pe strazi sunt doar 200 000 de masini parcate.

Ca sa mergem mai departe, avem parcarea de resedinta care de la 70 ron pe an as propune sa devina 200 ron / luna zona de unde s-ar mai strange alte sume colosale dar si restul de masini (de la 200 000 la 1,5 mil) care si ele parcheaza pe undeva. Nu am luat in considerare parcarile actuale supraterane sau subterane pentru ca ele sunt zero sau sunt marja de eroare.

Bun… si cu asta ce am rezolvat ?

Pai sa vedem:  eu plec cu masina la munca si trebuie sa o parchez undeva…, de multe ori pe strada.: 3 ron inmultit cu 8 ore, ca sa nu zic 10, inmultit cu 22 zile lucratoare, inseamna 660 ron plus 200 ron parcarea de resedinta, 860 ron. Mai mult decat tigarile…, dara acelea sunt viciu, nu pot fara ele…. Dar fara masina ?

Am spus mai sus ca in Bucuresti sunt undeva peste 1.5 milioane de masini. Daca, Doamne Fereste, inmultim aceasta suma cu acei 200 Ron si apoi cu 12 si impartim la 4.8 Ron cat este astazi 1 euro…. Dam de 750 milioane de euro. Aproape ca as spune ca Primaria nu are nevoie de buget. Calculele mele nu sunt perfecte dar sunt destul de relevante asa ca ma tot gandesc de ce nu are curajul Primaria sa faca o astfel de mutare care, culmea, la final se va dovedi castigatoare nu numai in bani dar si in rezolvarea problemelor reale ale orasului si in satisfactia finala a cetateanului. Ma doare sa ma gandesc ca raspunsul e simplu: pt ca cineva se bucura la maruntisul banilor negri… pentru ca daca frica este electorala…atunci ne meritam soarta: suntem condusi de esenta raului din noi.

Atunci cand mi-am cumparat masina, primaria nu m-a asigurat ca pot parca unde vreau cand vreau….este drept ca nici nu am intrabat-o. Cu tot respectul, daca vrem o tara mai buna ca afara trebuie sa intelegem ca strada nu este a noastra ca individ ci este a noastra, a tuturor, cu drepturi egale. Nu pot avea pretentia asupra ei fara sa platesc. Pietonii, caci toti suntem si pietoni sau biciclisti, au aceleasi drepturi ca si soferii…:)

In momentul cand 20 % din banii pe care ii castig se duc pe parcarea masinii, atunci cand la acesti bani mai adaug asigurari, carburant, reparatii, ma voi gandi serios daca eu aveam cu adevarat nevoie de aceasta cheltuiala pentru ca da, masina este o cheltuiala. Si cred ca atunci, in maxim 6 luni, parcul auto din Bucuresti va scadea  spre jumatate. Masina va fi folosita numai de catre cei care isi permit sau au nevoie reala de ea. Si as putea sa ma gandesc aici la implicatiile vis a vis de vanzarile de masini (sunt bani care ies din tara – nu ma intereseaza ) sau a consumului de carburant (bani care ies din tara – nu ma intereseaza; noxe mai putine – ma intereseaza)

Ok…., Primaria va pierde banii din impozitul auto (va castiga suficient pe partea cealalta), si va fi bombardata de reclamatii. In primele luni, multi vor incerca sa mituiasca agentii de parcare… etc. Toate acestea se rezolva prin disciplina si vointa politica la nivelul autoritatii locale. Si cu timp.

Sa mergem mai departe, zic….odata ce isi vede aproape dublat bugetul sau dublat sau chiar triplat…., ce stiu eu ? Ce-ar trebui sa faca Primaria cu banii acestia? Aici vine frumusetea, banii sunt atat de multi incat ar putea sa ii investeasca in crearea de piste de biciclete in tot Bucurestiul. Ar fi fonduri suficiente ca sa se faca parcari supraterane si subterane peste tot. Ar fi fonduri suficiente ca sa renoveze sistemul de tramvaie, cel modern putandu-se alimenta direct in sine, astfel incat sa dispara stalpii si firele. Transportul in comun ar putea sa se faca cu autobuze mai mici, dar mai dese. astfel incat sa nu stai mai mult de 5 minute in statie. Si da, daca Primaria are nevoie sa mituiasca electoratul, poate subventiona din banii castigati din parcare tot transportul in comun sa zicem suprateran, facandu-l gratuit pentru toata lumea. S-ar putea investi in trenuri suspendate sau in orice alte solutii care ar face viata orasului mai buna. Si da, s-ar fura din bani, dar cand ai atat de multi, mai ramane ceva si pentru oras. Si mai devreme sau mai tarziu, furaciunea se va vedea…, pentru ca nici eu nu vreau sa o accept, chiar daca sunt constient de ea.

Un pas doi absolut necesar este marirea strazilor si obligativitatea ca fiecare zona noua in care se construieste sa aiba strazi largi: cu trotuare largi, cu piste de biciclete, cu zone de parcare, eventual bretele si musai cu zone verzi. Orice bloc de locuinte sau cladire de birouri ar trebui facuta in asa fel incat sa asigure un numar minim de locuri de parcare, altfel nu ar trebui sa mai primeasca AC.

Si chiar daca socul pentru fiecare dintre noi ar fi mare la inceput, daca toate acestea s-ar face, Bucurestiul ar putea capata o alta imagine si viata fiecaruia dintre noi ar deveni mai buna.

Si Da, eu inca cred ca am sansa ca acesta sa fie parte din viitorul meu, nu dintr-un film SF, pentru un oras care devine apocaliptic.

Hits: 21

Despre criza fortei de munca

Toata lumea vorbeste despre criza fortei de munca din Romania dar nu prea am vazut pe nimeni care sa spuna de ce s-a ajuns aici si nici ce ar trebuit facut pentru a rezolva aceasta problema

Faptul ca piutem aduce asiatici sau africani care sa lucreze nu cred ca este cea mai buna solutie. De ce ? este parerea mea

M-am intrebat de multe ori de ce au plecat romanii din tara lor si raspunsul pentru o viata mai buna nu m-a multumit pe deplin. Cred ca motivul principal a fost pangarirea valorilor cu care ei au fost obisnuiti, lipsa unui viitor in aceasta tara, presiunea pusa de guvernantii din toate tipurile pe omul normal si pacalirea continua a acestuia au facut pe multi sa-si doreasca sa se rupa. Aceste lucruri nu se vor schimba in mod radical, este evident dar totusi trebuie facut ceva pentru ca din tara aceasta nu au plecat batranii sau copii ci taman acei oameni in putere, tinerii adica, care ar fi putut crea prin munca lor proprie, atat ca angajati cat si ca antreprenori, plusvaloare.

Statisticile oficiale spun ca din Romania au plecat undeva intre 3 si 4 milioane de oameni, forta activa, dar, daca ne gandim ca mortalitatea este mai mare decat natalitatea eu cred ca din tara noastra au disparut undeva peste 5 milioane de oameni. Asa se explica de ce piata de consum schioapata, asa se expliuca de ce taxele nu mai sunt suficiente, de ce nu are cine sa mai sustina pensile si, guvernantii, in goana lor nebuna dupa bani, gasesc metode tot mai acadabracante pentru a pune presiune tocmai pe acei cativa care mai platesc taxe: antreprenorii romani.

Se spune ca in tara noastra sunt astazi peste 1 milion de locuri de munca vacante dar, daca ne gandim la a sustine economia locala si micul ntreprenor aceasta suma s-ar putea dubla. Cu alte cuvine, sa aiba cine sa munceasca ca de munca se gaseste. Nu cred ca aceasta problema se poate rezolva printr-o infuzie de asiatici, nu de alta dar asta ar putea duce la disparitia poporului roman in forma cunoscuta astazi; si daca asta este evolutie, eu nu prea cred in ea.

Ok, ar zice un carcotas. Ce se poate face ? Cum putem readuce macar un milion de oameni inapoi in tara ?. eu sau tu cel care citesti nu putem face asta dar, statul, printr-un program bine definit ar putea. Cum ?

Pai sa vedem…J

Poate oferind o suma lunara fiecarui repatriat. Daca se angajeaza va avea bani mai multi daca nu ii va cheltui in tara

Poate oferind facilitati fiscale generoase angajatorilor care angajeaza repatriati astfel incat salariul net sa creasca sufficient pentru a deveni atractiv in raport cu salariile de afara.

Poate combinand cele 2 metode de mai sus….

Nu caut sa ofer prin aces post solutia ideala, pentru ca nu o am, ci vreau, prin ceea ce scriu aici sa ridic intrebarea; pentru ca odata ridicata intrebarea, ar putea aparea si raspunsurile

Nu cred ca am solutia perfecta dar cred ca pentru sanatatea acestei tari noi trebuie sa facem ceva. A ne ascunde in spatele lipsei de solutii nu mai este o solutie.

As trage un semnal de alarma catre toate organizatiile patronale sau profesionale de orice tip din tara asta la a se gasi solutii prin care oamenii sa se intoarca inapoi in tara. Fara lucratori in toate ramurile economiei, fara sa facem ceva ca tinerii si oamenii in putere sa nu mai plece din tara ne indreptam catre niciunde.

Fara a vrea sa ma leg de un simbol devenit aproape national, pentru noi antreprenorii, #rezist are o alta conotatie.

Hits: 22

Povestea de la coltul mesei

Povestea de la coltul mesei

Preambul

 

Cred ca una dintre cele mai puternice amintiri gastronomice din copilaria mea dateaza de pe vremea cand aveam 5 sau 6 ani. Eram la nana mea (nasa de botez), facuse un pilaf cu legume care mirosea dumnezeieste. Dar eu, pentru ca imi intrase in cap ca nu-mi place orezul, refuzam sa mananc, indiferent cat de mult ma imbia nana (sau chiar respectivul pilaf, ca sa fiu sincer azi).

Din anii aceia mi-au ramas multe amintiri simple ale gustului sau mirosului pe care trebuie sa-l aiba o mancare. Dar – veti spune – de unde stiu eu ca acel gust sau miros sunt cele perfecte?!? Ei, bine, nu cred ca exista “perfect” in domeniul asta, ci doar diverse niveluri de perceptie… dar de un lucru sunt sigur: bunica – la fel ca si mama sau cateva matusi – gatea bine… foarte bine.

Pe vremea aceea exista in familia noastra (desigur, si in altele) aproape un cult al mancarii gustoase, naturale, simple.

Imi aduc aminte cu drag pe bunicul meu: cand venea acasa, bunica ii punea o farfurie mare de lapte cu mamaliga. O mancare care a disparut – cel putin pentru noi, cei de la oras, care gasim doar lapte degresat… fara gust (ma intreb adeseori daca acest din urma lapte a auzit de vaca…). Si, apropo de lapte, un alt mare deliciu al copilariei era chisleagul – un soi de iaurt de casa. Se punea laptele gras intr-o ulcica de lut, se acoperea, si, dupa cateva zile de tinut la racoare si intuneric, era gata. Noi, copiii, ne bateam sa smantanim oalele exact ca niste pisoi care descoperisera oala cu bunatati. Rar reuseam sa o pacalim pe bunica – respectiva smantana era valoroasa si se strangea separat, pentru zilele cu branza si mamaliga, sau pentru pus in ciorba, cate o lingura. Oricum, azi cred ca, atunci cand reuseam sa “jefuim ulcica”, asta se intampla, de fapt, pentru ca mai inchidea ea un ochi (ceea ce nu ne scapa de boscorodeala de “impielitati de copii” care eram).

Nu pot sa nu fiu in continuare fascinat de stiinta bunicii ca, dintr-o gaina, atunci cand decidea sa o taie, sa faca o masa de 6 sau 10 persoane – cu ciorba, fel principal si alte cele. E drept ca pe masa erau intotdeauna si multe altele pe care o gospodarie de tara de oameni harnici le are in permanenta: legume (proaspete, din gradina), branza, oua, zacusti sau diverse alte conserve, slaninuta sau alte preparate din porcul conservat – intotdeauna in functie de momentul din an in care ne gaseam.

Peste timp, imi aduc aminte ca eram la Onesti, cu mama in bucatarie, si mama facea o ciorba de pui. Era preferata mea, si mi-am data brusc seama ca, oricat de buna o facea mama, nu era ca a bunicii… Am intrebat-o atunci de ce, pentru ca doar de la ea invatase si mama sa gateasca. Raspunsul a fost naucitor pentru mintea mea de copil, si atunci cred ca mi-am dat seama ca si mama era o eroina: daca bunica facea ciorba perfecta dintr-o gaina crescuta in curte, mama reusea sa o faca din ce se gasea intr-un “tacam” (in traducerea pentru zilele noastre, “tacamurile” erau – cand se puteau gasi – niste amarate de gheare, un stern de pui, doua gaturi si, cu mult noroc, vreo aripioara, ratacita in pungile care se gaseau – si alea rar – la magazine).

Am spus si voi mai spune… putina lume stie cu adevarat sa manance. Nu vreau sa fiu arogant, dar daca nu ai mancat o rosie sau un ardei din gradina, nu ai cum sa-i stii gustul. Daca nu ai luat un morcov din pamant, sa-l stergi de maneca si sa-l crantani in gura, sau daca nu te-a stropit bunicul cu lapte direct din ugerul vacii, vei crede ca gusturile acestora sunt cele din supermarketurile actuale. Nu am nimic cu ele, dar superindustrializarea din ultimele zeci de ani a pus accentul pe cresterea productivitatii si a dus la pierderea de calitate, din pacate.

Cartofii prajiti au fost o mancare a copilariei mele – si sunt foarte fericit ca a fost asa. Chiar daca parintii ne dadeau cartofii prajiti doar ca un efect al crizei critice de alimente cu care toata tara se confrunta, eu, copil fiind, nu faceam deloc nazuri. Si azi imi este dor de acei cartofi facuti de mama intr-o tigaie veche, in untura, care ieseau crocanti la exterior si moi de se topeau in gura la interior. Mama plangea ca nu reusea sa ne dea si altceva de mancare, dar eu eram fericit. Imi aduc aminte ca, intr-o seara, am luat-o in brate si i-am spus ca nu conteaza ca de doua saptamani nu mancam altceva (pentru ca nu aveam), ca eu mi-as dori ca si in urmatoarele doua saptamani tot cartofi prajiti sa mananc. Deh!, atunci nu era o problema ca sunt carbohidrati, nu aveam intolerante la gluten, la lactoza sau la mai stiu eu ce.  Nu ne verificam nivelul de histamine sau colesterolul. Si, apropo de cartofi prajiti, cand in loc de tigaie folosea mama ceaunul de mamaliga si in untura mai punea niste carnati si, la final, si 2-3 oua… era festin! Azi, daca – Doamne-fereste! – faci asa ceva, trebuie sa anunti dinainte Salvarea, sa-ti rezervi patul la spital.

Am avut o copilarie fericita, in patura de mijloc a societatii acelor vremuri. Am alergat pe dealuri, am mancat direct din gradina sau din copac (si nu m-am intoxicat), am stat cu bunicul in varful capitei de fan sau am dormit in sura in fan si in mirosul de animale, m-am jucat pe dupa fusta bunicii in bucataria de vara si, mai tarziu, mi-am ajutat mama in bucatarie (nu la gatit, nici azi nu ma pricep) – la ales fasolea sau orezul, la taiat cozile la marar sau patrunjel, la spalat o farfurie. Mama ma tinea, atunci cand nu aveam lectii de facut, in bucatarie, cu ea, ca sa nu stea singura, de drag de mine si, poate, pentru ca si-ar fi dorit ca al doilea baiat (adica eu) sa fi fost fata. Iar “statul in bucatarie”, gustatul din tocana sau din ciorba inainte sa fie gata, “vazutul” felului in care facea mama mancarea, cred ca mi-au dat dreptul sa spun ca da, stiu ce este o mancare buna… Si pentru asta am sa multumesc mereu mamei mele.

Chiar zilele astea, la inceput de an, am fost pe la ai mei. Mama, care nici azi nu s-a astamparat sa-mi faca de mancare, mi-a facut “snitelele supreme”: simple, doar carne buna, o mana de faina, ou si condimentul ei secret… Le-am mancat, hulpav, pe toate. Si mi-am spus ca, fara dragoste in bucatarie, nu iese nimic.

Sarut mana, Mama!

 

Hits: 186

Niste stiri….

Am auzit zilele acestea la radio ceva care parea a fi o stire fantastica: posibilitatea de a se crea 4000 de locuri de munca in industria cinematografica. Un lucru admirabil, as spune…., daca acest lucru s-ar face natural, prin cresterea organica a industriei.
Din pacte nu este asa. Stirea completa era ca acest lucru ar putea fi posibil daca statul ar da facilitati fiscale celor care investesc in industria cinematografica….. Si aici mi s-a ridicat spranceana
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului treaba asta cu locurile de munca dar eu, ca un umil cetatean care platesc taxe de cand ma stiu, fraier antreprenor, ma simt putin lezat de faptul ca nu am primit in viata mea vreun ajutor oarecare, nici nu l-am cerut, dar am platit milioane de euro taxe.
Nu stiu cum se vede de la nivelul guvernului problema somajului dar, in Bucursti si nu numai, cred ca somajul este negativ….., adica nevoia de forta de munca este mare. Poate ca statistic lucrurile nu stau asa dar cand nu primesti nici un CV indiferent pentru ce post ai liber, inseamna ca nu mai sunt oameni care sa vrea sa munceasca ca: ospatari, bucatari, barmani, etc. si poate cineva crede ca este o problema punctuala…nope
Astazi cineva mi se plagea ca oamenii nu mai vin in fabrica si ca au zeci de posturi neocupate. Soferii de pe masinile de distributie pleaca in Anglia de la o zi la alta. O prietena din provincie a cautat saptamani in sir oameni care sa lucreze la masinile de cusut. Intre colegii mei din industrie nu stiu pe nimeni care sa aiba schema de personal completa.
Si atunci, cand in tara asta nimeni nu mai munceste, toata lumea pleaca afara la munca ( satula printre altele si de lipsa de viitor de aici ), cand cei inregistrati ca someri prefera sa traiasca din ajutor, cum poti sa mai dai acest ajutor ( platit apropo din taxele mele ), cum poti sa te bucuri ca mai creezi 4000 de locuri de munca…..?
Eu nu as mai plati ajutor de somaj si nu as da facilitati fiscale pentru creerea de locuri de munca. As da pentru investitii de durata care imi aduc plusvaloare ca si tara. Si sa nu se supere nimeni din aceasta tara de manageri…, industria ospitalitatii are neocupate peste 4000 de locuri de munca astazi. Scuze, cred ca am gresit…. 40 000.
Si hai sa mai si spunem lucrurilor pe nume…..

Hits: 1069