Menu

A doua zi a inceput fara mari dureri de picioare sau alte parti ale corpului. Trebuia sa ajung la Astorga si asta insemna 16 km pana in pranz, asa ca am purces, impreuna cu alti cateva zeci de pelerini la drum. De data asta, am mers pe dealuri, pe drumuri de tara. Daca scoti din contest peisajele arata la fel, fie ca sunt din Spania, Franta, Romania sau alta tara similara. Totusi, este ceva ce mi-a sarit in ochi: ca si alte tari din vestul Europei, Spania este o tara saraca in care oamenii trebuie sa munceasca, sa cultive pamantul …, nu isi permit sa-l lase nefolosit…..:)

 

Astorga, este un oras vechi de pe vremea romanilor, care a avut perioadele lui mai bune sau mai putin bune. Astazi este un oras de provincie in care istoria se vede. M-am oprit la pranz pentru o binemeritata pauza de masa. Dupa 16 km, o ora si jumatate de odihna au fost bineveniti.

 

In Astorga m-am despartit de proaspetii mei companioni Robert ( Amsterdam ) si James ( America pe undeva ), pentru ca Robert acuza o inflamare la unul dintre picioare si nu mai putea merge. In conditiile acestea, si-a luat prima zi de pauza de cand a inceput El Camino ( el l-a inceput din Saint Jean…:) ).

 

Dupa Astorga am decis sa merg mai departe si, chiar daca incepeam sa-mi simt picioarele am strans putin din dinti. Sa-I dea Dumnezeu sanatate lui David Neacsu pentru ca m-a convins sa-mi iau bete. Chiar te ajuta la mers si, mai mult decat atat, atunci cand esti obosit, cand nu iti mai simti picioarele, ele preiau din sarcina pe ele…., o binecuvantare. Cred ca reusit sa-mi indeplinesc obiectivul si sa ajung la Rabanal del Camino, 22 de km mai tarziu, prin disciplina. Cei care vor sa faca acest drum este bine sa stie ca facandu-si un program foarte clar, pot reusi. Eu de exemlu, am decis ca dupa amiaza sa merg o ora si jumatate si sa stau 10 minute, apoi alta ora si jumatate si sa stau 15 minute. In minutele de pauza ma descaltam si imi masam picioarele. Gesturi banale si aproape triviale devin litera de lege la astfel de distante. Si chiar daca nu am scapat de bataturi, nu am ce sa reprosez incaltamintii. Este foarte importanta si, este bine sa aveti la voi doua perechi pe care sa le alternati, cateodata chiar in timpul aceleiasi zile…, pentu picior este o binecuvantare…:)

 

in pacate, aceasta a doua parte am facut-o deasemenea pe langa sosea. Ok, poteca noastra era la 5 sau 15 m departare, dar tot de-a lungul soselei eram, chiar daca aceasta era o sosea judeteana….

 

Indiferent de partea culturalo – religioas, Camino este un business de turism. In fiecare localitate exista o capacitate de cazare ,” Albergue “,si un bar. In satul El Ganso, exista 2 baruri si 60 de locuitori. Si evident o Albergue. S-a incetatenit oarecum ca opririle de peste noapte sa se faca in satucuri anume, care sunt si aglomerate. Cei drept, aici ai toate tipurile de facilitati. Dar si preturi pe masura. In aceste doua zile am invatat ca El Camino inseamna Albergue si opriri in satucuri uitate de lume. Acum imi pare rau ca nu m-am oprit in satucul de care am vorbit, unde intalnisem o gasca foarte misto, 6 persoane, 6 tari. Am invatat inscurtul timp cat am baut o apa cum sa spun “ noroc “ in daneza ( skol ), bosniaca ( proust ), engleza americana ( cheers ) si ca in alte tari doar se bea…, fara sa se caute motiv…:)

 

In fine, la finalul celei de-a doua zi, am ajuns la destinatia propusa si am hotarat sa nu mai imi fixez destinatii. Mersul trebuie sa fie o placere, nu un sport. Si este foarte important ca la finalul zilei sa nu te simti rupt de oboseala ci feicit. M-am cazat la un hotel de o stea in singura camera pe care am gasit-o disponibila ( am spus ca totul aici era foarte aglomerat ), mi-am adus aminte ca este bine ca pe viitor sa ma gandesc la cazare incepand cu ora 17, ca sa nu experimentez dormitul afara si am mancat ceva fara importanta. Cat sa tina de foame. Am baut un pahar de vin prost si am decis ca este seara de apa.

 

In rest, ce sa spun…, sunt placut impresionat de faptul ca te saluta toata lumea, inclusiv din masini, ca oamenii iti zambesc si iti ureaza Buen Camino.

Am sa sar peste prima zi, cea in care am ajuns la Leon. Avion, tren, banalitati. De mentionat doar hotelul, Parador de Leon, acea cladire frumoasa din filmul “ Drumul “, film care sta la baza deciziei de a face El Camino.

Chiar daca initial am vrut sa fac tot traseul, lipsa de timp m-a facut sa ma decid pentru o varianta scurta. Astfel, am pornit la drum din Leon si sper ca in aproximativ 10 zile sa ajung la Santiago de Compostela.

Si iata-ma dis de dimineata, dupa un mic dejun frugal, compus din cateva fructe si 2 pahare de fresh de portocale, punandu-mi rucsacul in spate si pornind la drum. Singur, luand-o dupa semne, nu este greu sa te descurci, la fel de bine poti sa gresesti drumul, ceea ce am si facut mai tarziu.

Apropo de semne, este fantastic cat de bine este semnalizat drumul acesta cateodata si cum, uneori, nu. Mai mult, mergand pe drum, fara sa stii ce urmeaza, sageata galbena sau scoica devin prietenii tai. Ajungi sa te bucuri cand le vezi, ca si cum cineva iti spune: “ stai linistit, esti pe drumul bun, noi suntem aici …:) “. Stiu ca este o prostie dar este o prostie haiaoasa. 17108_10153239722359827_1280540707788000362_nSi m-am simtit al dracului de frustat cand au disparut semnele pentru ca o luasem pe alt drum. Nu a fost mare lucru, oricum tot drumul astazi a fost pe langa autostrazi sau drumuri nationale.

Intr-o intersectie de multe drumuri nationale cu multe autostrazi, in care eu drumet / pelerin ma bagam pe sub ele sau pe langa, in loc sa tin N 120, drumul national, am luat-o de-a lungul autostrazii. Directia era buna, spre Astorga, drumul nu. Cativa km mai departe am vazut un sat, am luat-o pe camp spre el, m-am oprit la singurul bar pe care l-am gasit si, dupa 20 cl de bere ( este fantastica aceasta cantitate la care se vinde berea in zona ) am aflat drumul corect…:). Nu stiu numele satucului dar nu cred ca avea mai mult de 200 de locuitori. Culmea culmilor este ca tot timpul eu am mers cu drumul national in stanga, la 500 m departare si autostrada in dreapta.

Ajungand la drumul normal, am avut revelatia sa constat ca nu mai sunt singur: pe langa semnele care imi spuneau “ bine te-am regasit Catalin “, mai erau si multi alti pelerini ca si mine si ziua s-a reanimat cu “ buen Camino “.
As vrea sa am ce povesti despre locurile prin care am trecut azi dar, cu parere de rau, am mers numai pe langa drum. Am trecut prin sate normale si cred ca cel mai important lucru vazut a fost la final, podul din Hospital des Orbigo, locul unde am si decis sa ma opresc peste noapte.

Chiar daca era devreme, ora 5, in raport cu planul meu de acasa, picioarele imi spuneau ca este cazul sa facem o pauza mai consistenta. Aproximativ 30 de km in prima zi cred ca sunt suficienti pentru cineva care nu face sport zilnic.

11008594_10153239722719827_3541750640036794031_nM-am cazat intr-un hotel de 2 stele, simplu, cu vedere la podul cu pricina si am facut bilantul: New Balance-ii mei au tinut foarte bine, picioarele chiar daca ma dor putin nu au bataturi, am luat o aspirina impotriva febrei musculare, mi-am pus ceva lejer si am iesit pe o terasa ca sa scriu acest post. Sunt bine, putin obosit,, cred ca voi dormi neintors in noaptea aceasta, dar abia astept dimineata urmatoare.

Dupa o zi de mers, mi-am comandat un peste local, o cava Anna de Codorniu si gata, incheiem o zi simpla, dar intensa
Dupa prima zi, celor care vor sa faca acest drum le pot spune: atentie la greutatea rucsacului ( al meu cantareste 9 kg ), luati-va incaltari comode de drum lung, tricouri, ciorapi si alte schimburi speciale de calatorie ( merita toti banii ), sapca si ochelari de soare.

Betele pot fi de ajutor daca iti este comod sa mergi cu ele. In rest, beti multe lichide, apa in special, nu mancati mult si Buen Camino….:)

De curand, Guvernul Romaniei a dat o Ordonanta de Urgenta care incearca sa reglementeze cateva dintre problemele legate de fiscalitate cu legatura directa cu restaurantele.. Ca sa vorbim romaneste, incearca sa reglementeze bacsisul. Au fost voci care, in timpul campaniei antifrauda din ultimile saptamani, campanie soldata cu inchideri de restaurante si magazine, au sustinut sus si tare ca banii gasiti in plus erau bacsis si ca nu este normal ca ei sa fie sanctionati. Curios este ca toata lumea stia ( sau idealistul din mine crede asta ), inclusiv organul de control, ca acei bani nu erau bacsis ci exact motivul intregii campanii. De aceea este uimitor pentru mine cum a aparut o lege fara rost, care sa reglementeze ceva fara importanta ?

 

 

Nu imi place legea asta si nu ii inteleg rostul in contextul actual.  Cred ca marii avantajati sunt super / hypermarket-urile care, in mijlocul campaniei despre care vorbim au fost expusi  problematicii banutilor lasati la casa de catre clienti si care ar fi putut provoca diferente infime  dar care ar fi trebuit sanctionate. Poate de asta nu s-a facut nici un control la vreun mare nume din zona retail-ului, pentru ca teoretic ar fi putut aparea situatia de inchidere dar practic acest lucru nici nu ar fi fost  normal, nici posibil.

Dar sa lasam gigantii si sa ne intoarcem la carciumile noastre. Am sa incerc sa prezint doua situatii care pot aparea in orice moment,  situatii rezultate din aceasta ordonanta.

1. Avem un client care tocmai a terminat de mancat si a cerut nota si, cred ca avem urmatorul dialog:

Client: “ – Va rog sa-mi aduceti nota “

Ospatar: “ – Tips imi lasati ? “

Client: “ – Pardon ? Daca vreau las, daca nu, nu…”

Si de aici va rog sa va imaginati dialogul cum vreti. Ospatarul devine cersetor, pentru ca altfel devine evazionist, si daca nu devine evazionist pentru ca are tipsul nemarcat intre masa clientului si casa de marcat, atunci de ce nu putem da proforma si apoi bon fiscal ? Pana la urma, daca un ospatar ajunge sa-l intrebe pe client de bacsis ( pentru a fi trecut pe bonul fiscal ), mai poate fi considerata acea suma ca fiind oferita voluntar ? (  definitia bacsisului )

2. A doua situatie este in directa legatura cu prima:

S-a deschis restaurantul si clientii sunt in restaurant. Este pranz si aproape toate mesele sunt ocupate. Totul este marcat pe casa fiscala si la ora 12.30 avem deja incasati 1200 ron. In acel moment 4 mese care termina de mancat cer notele de plata, in total 300 ron si lasa tips 10%, adica 30 ron. Ospatarii, iau notele de plata, se indreapta spre casa de marcat si stop: facem un flash….:) Avem incasati 1500 ron ( 1200 + 300 ), si bacsis inca neinregistrat 30 ron. 1% din 1500 inseamna 15 ron, deci, uite cum sunt pasibil de amenda fara sa fac nimic rau.

 

Inteleg ca evaziunea din restaurante trebuie eradicata si sunt 100 % de acord cu asta dar cred ca discutia despre tips este falsa. Cum spuneam intr-un alt post, evaziunea din lumea restaurantelor este cam de 5% din evaziunea totala din economie; tipsul ideal in tara noastra este de 10 % ceea ce inseamna ca am pus tunurile pe 0.5 % din evaziune ? Poate ca o solutie ar fi introducerea obligatorie a tips-usul ( bacsis ) pe nota de plata. Ca remiza de pe vremuri. Atunci statul ar avea clar ce sa impoziteze si piata ar fi reglementata.

La final, argumentez pentru a multa oara ca aceasta industrie este probabil cea mai importanta din Romania: prin oamenii implicati in ea, prin ramificatiile cu alte industrii, prin rolul ei social si, lista poate continua. Poate ca eu, luat separat ca si entitate separata nu contez dar legiuitorul are datoria, macar morala, de a se gandi la intreg…, la aceasta industrie in totalitatea ei si, atunci cand pune o virgula in functionarea acesteia sa se gandeasca si la consecintele acesteia.

In timp ce scriam, mi-a venit in minte o noua idee , asa ca de incheiere: daca tot este fiscalizat si impozitat, bacsisul devine cheltuiala deductibila pentru cel care il da ?

In ultimile zile, am fost sunat de catre mai multi reporteri cu diverse intrebari legate de piata de restaurant. Evident ca actuala campanie a ANAF-ului a fost in prim plan.

Conform spuselor celor de la ANAF, evaziunea in randul rstaurantelor este estimata la 5% din evaziunea la nivel national. Asta ma face sa cred ca daca am incepe lupta impotriva evaziunii cu sectoarele care genereaza restul de 95 % si daca am face o campanie de constientizare a comerciantilor fata de riscurile la care se expun, procentul de 5 % ar deveni aproape 0, inainte ca cel de 95 sa ajunga la 50…:)

Nu am fost de fata la niciunul dintre controalele despre care se vorbeste ca au dus la inchideri de restaurante pentru diferente de cativa lei, dar nu cred ca acesta a fost obiectivul organului de control. Mai putin in cazul in care doar acesti cativa lei erau vizibili…., si atunci, cred ca respectivul comerciant ar trebui sa fie multumit ca inchiderea restaurantului nu a generat si o urmarire penala. Mai cred ca punctual pot fi si cateva abuzuri sau polite platite…., dar atat.

Lumea vorbeste despre bacsis ( tips, spaga, etc ), ca fiind cauza tuturor relelor. Alt gen de intrebare pusa de reporterii curiosi….:).  A aparut inclusiv propunerea de a se legaliza tips-ul. Daca nu e, nu e, vorba lui Marin Preda, dar daca il legalizam, abia atunci netrecerea lui pe nota de plata va insemna rea intentie = evaziune = inchidere de restaurant. Parca suntem nebuni….parerea mea…:)

Nu ar trebui sa se inchida restaurante pentru tips cum nu ar trebui sa se inchida pentru minus in casa de marcat. Minusul este problema operatorului care nu a gestionat bine banii. Si pot exista zeci sau chiar sute de motive si situatii. Inclusiv furtul…., deci sunt pedepsit de 2 ori: odata ca imi fura casierul banii, apoi ca ma inchide organul de control ? Cred ca restaurantul ar trebui inchis daca nu da bon fiscal, pentru ca ai carciuma plina si 12 ron incasati, pentru plus consistent in casa de marcat sau pentru inca niste situatii similare. Daca am sau nu sapca, este problema mea…:)

Intorcandu-ma la tips, acesta nu trebuie sa fie al proprietarului de restaurant ci al lucratorului. Cum il pot obliga eu pe ospatar sa imi dea tips-ul ? El ia nota de la client si o aduce la casa de marcat. Mie ca si proprietar de restaurant clientul imi datoreaza valoarea bonului fiscal. De unde stiu eu ca acesta lasa 1 sau 30 % din valoare ? Fac politie la fiecare nota ? Si ce fac atunci cu calitatea servirii, cu loializarea angajatului sau cu evidenta mea contabila ? Nu cred ca tips-ul reprezinta evaziune, cum nu cred ca legalizarea lui aduce cuiva vreun avantaj. Atentie, tips-ul nu exista doar in restaurante…, el este peste tot in jurul nostru….

Si de ce oare sa inventam noi roata ? In lumea mare, in ultimii ani a disparut coperto de prin restaurante sau a disparut tips-ul obligatoriu ( care da, era pe nota de plata ) si vrem sa le inventam la noi ? Cu ce ne ajuta ?

Daca vrem sa combatem evaziunea ar trebui ca sa fim convinsi ca trebuie sa platim taxe. Si nu ma refer la mine cel care le plateste de peste 15 ani, ci la marea majoritate a oamenilor.  As propune, mai degraba,  cateva solutii care sa ma ajute sa-mi fac treaba mai bine, lucru care in final va  genera taxe mai mari si poate un mediu de lucru mai prietenos:

1. TVA 10% pentru mancarea vanduta in restaurant. Bautura sa ramana la fel. Nu vor scadea preturile, asa cum nu au scazut nici in alte situatii ( paine ) dar, proprietarului de restaurant ii vor ramane mai multi bani pentru salarii si investitii. Cred deasemenea ca aceasta masura ar duce ea singura la combaterea evaziunii cu mai mult succes decat inca multe luni de campanie de control antifrauda.

2. Subventionarea producatorilor agricoli locali astfel incat materiile prime sa aiba preturi mai mici. Nu este normal ca principalele produse alimentare sa aiba preturi mai mici in tari precum Ungaria sau Polonia, in conditiile in care salariu mediu in aceste tari este mai mare. Si nu este normal ca o tara cu potentialul nostru agricol sa importe mancare

3. Refacerea principiilor de control. Creerea de Ghiduri de activitate, care sa-mi dea termenii in care trebuie sa functionez si efectuarea controalelor uzuale dupa aceste ghiduri. Autorizarea trebuie facuta la fel. Sunt foarte multe autorizatii si foarte multe organe de control in acest moment.

Toate aceste lucruri ma vor ajuta sa fac mai multi bani. Bani cu care voi face investitii care vor genera locuri de munca, bani cu care voi putea creste salarii sau bani la care voi plati impozite.

De multa vreme sustin ca industria restaurantelor este cea mai puternica industrie din Romania. Din pacate ea este impartita in aproximativ 25 000 de restaurante de toate tipurile, impartire care ii disipa forta. Asociatia Proprietarilor de Restaurante, HORA, este tanara si abia acum incepe sa se implice in viata publica, dar pana cand va avea forta suficienta va mai trece ceva vreme. Peste 200 000 de angajati directi si cred ca inca pe atatia angajati indirecti in industrie. Spre comparatie, sa ne aducem aminte ca un corp profesoral de 400 000 de oameni a schimbat fata unor alegeri acum cativa ani….:). As putea incerca sa gasesc inca multe alte motive care sa ateste puterea industriei dar, cred ca mult mai simplu este sa arat ca lumea restaurantelor este unul dintre motoarele vietii sociale dintr-o tara, reprezinta una dintre cartile de vizita, reprezinta unul din modurile cele mai simple de ati vinde cultura si de a te promova intr-o lume din in ce in mai concurentiala.

Succesul activitatii ANAF implicat in combaterea marii evaziuni este de  necontestat. Peste 1 miliard de euro in plus adusi la bugetul statului in primele 3 luni ale anului dau dreptate actiunii acestui organ. Cu toate acestea,, nu pogromul impotriva tuturor restaurantelor va regla balanta de plati a tarii noastre…, poate ca uneori, asa cum facem si noi in firmele noastre, cand banii nu sunt suficienti…, este necesar sa cheltuim mai putin…., se numeste cutting cost ( ca sa fim occidentali )….:)

Si poate ca acest cutting cost ma va face pe mine mai increzator ca acolo sus, undeva, este o persoana care cheltuie cu multa grija banii mei…, motiv suficient pentru mine sa ii incredintez.

Ma gandesc de ceva vreme la ideea acestui post si, chiar daca subiecte au fost, parca nu imi venea sa-l scriu…parca era prematur. Pana acum…..
De cateva zile a inceput in Romania cea mai puternica, ca si imagine, campanie impotriva evaziunii din industria restaurantelor. Suna foarte frumos si este un lucru fantastic care ar fi trebuit sa se fi intamplat de mult, totusi, problema o reprezinta aplicarea principiilor acestei campanii. Pentru ca in timp ce principiul suna a asanare, aplicarea ne duce cu gandul la asasinare economica.
Controalele ANAF din aceste zile au facut zeci de victime. Nu spun ca unele nu meritau sa fie victime dar nu inteleg de ce institutia nu a reactionat pana acum, in toti acesti ani? Ba chiar ma enerveaza ca marii evazionisti din acest domeniu au fost “sariti“. Nu e treaba mea insa. Daca as fi organ de control, la nivelul unei institutii precum aceasta, as avea o harta clara a tuturor celor care respecta legea, macar 90% din ea…. Si, atentie…, in toate industriile, nu doar in cea a restaurantelor. Si cand as decide ca vreau campanie de imagine m-as duce catre ceilalti…, ca sa am ce arata lumii. Dar cand vii intr-un restaurant si ceri socoteala unui administrator pentru faptul ca lipsesc 60 bani din casa, atunci nu mai este echitate sociala, atunci nu mai este dreptate…., nu mai este nici macar aplicarea legii, atunci este asasinare economica. M-am plimbat putin prin lumea larga si intr-adevar peste tot se emite bon fiscal. Acesta este un lucru bun pentru statul respectiv. Exista seturi de reguli de necontestat care sunt respectate de catre toate lumea. Pentru ca ele sunt echitabile, clare si corecte. Pentru ca ele nu implica presiunea prin care esti vinovat din oficiu. Iti faci treaba si treaba te lasa in pace….:)
Esti catolic. Nu mai catolic decat papa.
Nu vreau virgule la lege, nu vreau tratament special…, vreau un Ghid de Bune Practici Fiscale pe care sa il respect si care sa ma lase sa dorm noaptea.
In dupa amiaza asta un bun prieten, proprietar si el de restaurante, om cu carte si cu scaun la cap a venit la mine sa ma intrebe ce este de facut. I-am spus ca altceva decat fac si eu, adica sa respect legea cat ma pricep, nu stiu ce sa ii spun. Ca si mine si el facea asta, pentru ca mai presus de bani ii place somnul linistit.
Ar trebui ca organele de control sa realizeze ca nu toti cei din aceasta industrie sunt evazionisti. Sunt multe alte industrii in care evaziunea este fundamental mai mare dar cine sunt eu sa arunc cu pietre…? Ar fi fantastic daca legiuitorul, in incercarea lui de a produce echitate economica si morala in economie, ar realiza un cadru fiscal in care sa functionam. Atentie, nu ma refer la seturile de legi existente si care intr-adevar reprezinta cadrul legal ci la normele de aplicare a acestor legi, care sa nu mai lase loc la interpretari. Un prieten din Iasi imi povestea ca a iesit la o bere cu amicii si la fiecare bere comandata venea un bon fiscal…ilar…asa ceva nu este normal…ori de asta are nevoie orice societate ca sa mearga inainte: de normalitate….. Sa stiu ca ma trezesc seara asa cum m-am culcat dimineata, sa stiu ca daca nu fac nimic rau, nimic rau nu are ce sa mi se intample…sa stiu cum sa imi fac planuri pentru maine…, sa stiu ca statul pe care il platesc cu impozite ma protejeaza…ma protejeaza nu sa mut muntii din loc…, asta este problema si decizia mea…, ma protejeaza ca sa ii pot plati mai departe impozitele si, la final… ma respecta pentru asta.
Si daca nu avem o denumire pentru acest set de reguli pe care trebuie sa le respectam, atunci sa ii spunem Ghid de Bune Practici Fiscale. Si odata un astfel de ghid pus la dispozitia noastra, nu mai suntem toti gri…, devenim asa cum este normal, unii negri, altii albi….:)

Am preferat să merg – dintotdeauna – pe trotuarul de vizavi faţă de cel ocupat de politică. Şi nu din cauza acelei false superiorităţi pe care destui o afişează, ambalată în motivaţia găunoasă: „N-ai cu cine! – toţi sunt la fel şi niciunul nu merită votul meu!”. Eu am ales să nu îmi perturb relaţiile sociale cu inevitabila ranchiună ce însoţeşte aşa-zisele polemici partinice. Chiar şi între rude sau prieteni. Pe deasupra, acest fel ultraradical de a discuta despre partide şi despre politicieni, în lipsa ideilor, este foarte toxic pentru business. Pentru că separă ireparabil partenerii de afaceri, după nişte criterii artificiale, lipsite de sens.

Din păcate, opţiunea negativă tinde să se generalizeze social. De exemplu, un club bucureştean preferă să transfere un fotbalist european în detrimentul unuia african. Primul e şi mai scump şi mai bătrân, dar nu e negru! Şi nici musulman! Cu aceeaşi sumă, clubul ar fi întreţinut, un an, o grupă de juniori, din care sigur apărea măcar un fotbalist – român! – mai valoros. Şi mai tânăr. Dar era de muncit! E mai uşor să alegi din ceea ce ţi se oferă, chiar dacă alternativa e submediocră. Este ca şi cum aş invita clienţii în unul dintre restaurantele noastre şi i-aş pune să aleagă: „Puteţi comanda ciorbă de fasole din care lipsesc boabele, sau şniţel de aer în fulgi de cartofi. Care dintre acestea preparate vi se pare mai acceptabil?”.

Cred – cu tărie! – că fiecare dintre noi trebuie să îşi facă – profesionist şi corect – treaba. Să producă plusvaloare. Restaurantele să ofere ciorbe de fasole, delicioase, ticsite de boabe bine fierte. Şi şniţele din carne atent aleasă, bătută cu simţ de răspundere şi tăvălită temeinic prin făină, ou şi pesmet. Iar treaba cluburilor este să descopere puşti talentaţi, pe care să îi pregătească pentru a deveni fotbalişti tehnici, disciplinaţi şi cu o bună viziune de joc. Şi atunci, am avea – cu toţii – ce şi de unde alege. Până atunci, hai să ne apucăm de treabă!

Se spune că, pentru ca răul să apară, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. De ce am lăsa să se întâmple acest lucru? Sunt destui oameni buni şi în sport, şi în industria ospitalităţii, şi în toate celelalte categorii sociale şi profesionale. Haideţi să nu ne mulţumim cu alegerea celei mai accesibile dintre variantele aflate la îndemâna noastră, ci să conlucrăm pentru realizarea uneia noi. Superioară. Împreună, ne va fi mult mai uşor.

De la „Întoarcerea fiului risipitor”, până la „Înapoi în viitor”, revenirea a fost – mai mereu – o poveste de succes. Inspiraţi de modelul audienţei artistice, antreprenorii au creat – şi ei – un concept pe această temă. Pe care l-au definit, simplu, cu un englezism: „Back to work”. Cu varianta juvenilă „Back to school”. Aşadar, mai pe româneşte, înapoi la serviciu, înapoi la şcoală. Dar nu înainte de a lua cu asalt magazinele. Pentru că, privind dinspre comerciant, definiţia se citeşte „Back in business”. C-aşa-i în marketing…

Realitatea nu poate fi negată: zilele de vacanţă s-au încheiat, concediile s-au terminat. Ale clienţilor noştri, desigur. În industria ospitalităţii, însă, noţiunile „vacanţă” şi „concediu” definesc nişte perioade în care se munceşte mai mult decât oricând. Căci, pe terasele restaurantelor „La Mama” v-aţi refugiat în serile caniculare de peste vară, lângă o frapieră din care se iţea un gât zgribulit de „Poem”. Şezlongurile noastre de la „Marttinez Beach” v-au oferit umbra celui mai relaxant lenevit, pe malul mării. Şi aceeaşi imagine, a sticlei aburite de temperatura scăzută a lichidului conţinut…

Prin urmare, revederea noastră nu va fi consemnată în rubricile de senzaţional ale tabloidelor. Vă aşteptăm în aceleaşi restaurante primitoare (unele – renovate între timp), cu acelaşi savuros meniu românesc citadin (pe care îl vom îmbunătăţi lunile viitoare). Şi cu nelipsitul catastif de pe fiecare masă, pe care îl numim oficial meniu de vinuri. Preţurile? Tot alea. Corecte, prietenoase. Sper că n-o să mă întrebaţi acum, ca în simpatica reclamă de succes despre Belgravistan: „Şi unde e progresul?”. Plusvaloarea este generată de longevitatea – și fidelitatea – relației noastre comerciant – consumator.

Considerând că oricum am stricat – prin prea multe explicații – valoarea literară a calamburului „La vremuri noi, tot la noi!”, voi încheia telegrafic. Sau, măcar, epistolar. Vă doresc o reacomodare ușoară și rapidă cu biroul vostru de la serviciu sau cu pupitrul din amfiteatru. Și vă aștept – ca în oricare altă perioadă a anului – în restaurantele „La Mama”.

Părinte al informaticii române, marele – şi celebrul matematician – Grigore Moisil ne-a lăsat multe vorbe de duh. Unele au circulat mai intens tocmai după de “dom’ profesor” s-a dus să polemizeze cu Pitagora. Aproape că nici nu mai contează dacă era doar anecdotică, sau respectivele dialoguri chiar răsunaseră în aule universitare sau în cârciumi de cartier. Important e că valoarea de adevăr paradoxal îi era atribuită lui Grigore Moisil.

În una dintre aceste memorabile poveşti cu tâlc, partenerul de dialog al matematicianului a fost un alt personaj legendar român: Nicolae Topor. Celebrul meteorolog semna – număr de număr – în revista “Ştiinţă şi tehnică” un articol în care prevedea timpul probabil, pentru un viitor destul de îndepărtat, cu o precizie de invidiat. Întâlnindu-l pe Topor, în cadrul unei emisiuni TV, Moisil îl întreabă: “Domnule, cu ce probabilitate prevedeţi starea vremii pe termen mediu şi lung?”. Candid, reputatul meteorolog a răspuns sincer (fără a intui către ce era manipulat): “Anticipăm cu o probabilitate de aproximativ 40%”. Replica spirituală a matematicianului a venit abrupt: “Atunci, de ce nu spuneţi totul pe dos? – ca să aveţi 60% şanse de a le nimeri…”.

Deşi părea o metodă simplă de creştere – cu 50%! – a preciziei prognozei, paradoxul a fost “demascat” drept eroare logică tocmai de cel care l-a enunţat, în glumă. Şi totuşi, parcă am revăzut acelaşi film, după zeci de ani: pentru 2014, meteorologii au prorocit – cu mijloace mult mai performante, acum – o vară toridă şi secetoasă. Asta se întâmpla prin aprilie – mai. Cum a fost, de fapt? Păi, ştiţi şi voi: a plouat de cel puţin două ori pe săptămână, iar – în multe zile – temperaturile au fost – cum se spune la meteo – “ sub media multianuală”. Păi, eu ce să mai cred?

Acum, spre final de sezon, placa s-a schimbat: aceiaşi meteorologi prevăd pentru august – septembrie o vreme oarecum instabilă, cu destule precipitaţii. Şi atunci spun: e foarte bine! De fapt, cerul va rămâne – mult mai probabil – senin, zile la rând. Iar ploile ne vor ocoli. Vă aştept pe toţi la mare, în Mamaia Nord, pe plaja “Marttinez”! Să ne bucurăm împreună de celelalte 60 de procente ale probabilităţii.

Scriu pe fugă acest text şi gândul îmi zboară – nu ştiu de ce – spre ultima compunere pe care am primit-o ca temă, la limba română, în clasa a patra. Vă amintiţi, poate, şi voi clasica structură cu „introducere, cuprins şi încheiere”. Subiectul era, de asemenea, foarte original: „A venit vara!”. Şi aşa descopăr corelaţia: este – ca şi atunci – foarte cald, vacanţa bate la uşă, iar eu ard de nerăbdare să plec la mare. Dar, trebuie să termin – mai întâi – acest articol. Chiar şi abordând stilul şcolăresc…

Am studiat – din mai multe surse – prognozele meteo pentru litoral: iulie şi august vor fi caniculare, ploile ne uită de la sfârşitul lui iunie, până la începutul lui septembrie. Perfect! Divinitatea – sau doar destinul – rezolvă singura problemă a cărei cheie nu o deţinem. În rest, tot ce depindea de noi am făcut: restaurantele noastre de pe Faleza Cazino şi din Mamaia Nord arată ca în ziua inaugurării şi vă îmbie la masă. În zona de cluburi, vă aşteptăm la „Marttinez Beach”, pe plaja noastră amenajată – de 2500 de metri pătraţi, cu peste 200 de locuri. Am instalat deja şezlongurile, canapelele şi paturile, direct de pe care – de sub umbrelă – puteţi comanda băutura preferată prin intermediul unei aplicaţii pentru smart phone. Lounge-ul „Marttinez” este şi el pregătit să vă primească: 400 de metri pătraţi, cu o capacitate de 250 de locuri pe scaune, plus alte 500 – în picioare.

Distracţia este garantată: concerte live, seri de saxofon şi trompetă, evenimente speciale – şi nu enumăr chiar totul, ca să mai avem şi cu ce vă surprinde, la faţa locului. Plăcut, desigur! În rest, ospitalitate la înaltele standarde „La Mama” cu care v-am obişnuit: savuroase bucate citadine româneşti – în restaurante şi, respectiv, meniu atractiv de spumante, cocktailuri, răcoritoare, salate, paste şi pizza – în „Marttinez”.

Şi o clasică încheiere, de tip concluziv: noi ne-am ocupat de organizare, voi trebuie doar să ajungeţi la mare. Dacă în Bucureşti vă putem livra mâncare (acasă sau la serviciu), ne este imposibil să vă aducem şi litoralul în Capitală. Aşa că, vă aştept la Mamaia!

Mai către zilele noastre, o firmă bavareză de echipament a impus – prin inovaţie şi calitate – noul nume al pantofilor de sport: „adidaşi”. Transformarea era dublă: numele propriu al fondatorului – Adolf „Adi” Das(sler) – dăduse mai întâi denumirea corporaţiei, căreia generaţii întregi i-au recunoscut apoi paternitatea pantofilor comozi. Cam la fel s-a întâmplat şi cu un celebru producător de aparate de reprodus şi de multiplicat: a dominat copios piaţa de profil şi şi-a impus numele – „Xerox” – ca sinonim pentru copiator.

Dar, cu sute de ani mai devreme, o provincie istorică din nord-estul Franţei redefinea excelenţa băuturilor alcoolice, „botezând” cu numele său vinul spumant produs aici. Vorbesc despre şampanie. Şi despre Champagne, o regiune pe care am avut marea bucurie de a o fi vizitat de curând, cu un scop mixt: turism şi afaceri.

Cea mai mare parte a acestei provincii istorice este, în zilele noastre, parte componentă a regiunii administrative Champagne-Ardenne, care include patru departamente: Ardennes, Aube, Haute-Marne şi Marne. Principalele centre comerciale ale regiunii sunt Epemay, Reims şi Troyes.

Deşi este a treia regiune a Franţei în industria metalurgică, dar şi un important centru în construcţia de maşini, Champagne este renumită pentru vinurile sale spumoase, care îşi au originea aici, fiind protejate astfel – ca denumire comercială – în Uniunea Europeană. Viile acoperă mii de hectare din suprafaţa regiunii, producând anual vin pentru sute de milioane de sticle. 40% dintre acestea sunt exportate.

Desigur, deşi ne-am dori, nu ne putem compara cu nava-amiral a viticulturii franceze. Dar am putea-o considera un exemplu. Un ideal, chiar. Şi dacă nu avem terroir şi nu putem face încă vinuri ca în Champagne, să învăţăm măcar să respectăm această minunată licoare!